---
title: "VIDEO | Ion Harti, copilul care a supraviețuit deportărilor și foametei fără părinți: „Când mă duc la Batâr, merg în pădure și cuprind copacii”"
url: https://moldova1.md/p/87176/video--ion-harti-copilul-care-a-supravietuit-deportarilor-si-foametei-fara-parinti--cand-ma-duc-la-batar-merg-in-padure-si-cuprind-copacii-
published: 2026-10-09T05:00:00Z
language: ro
author: "Nicoleta Borodin"
section: "Social"
source: moldova1.md
---

# VIDEO | Ion Harti, copilul care a supraviețuit deportărilor și foametei fără părinți: „Când mă duc la Batâr, merg în pădure și cuprind copacii”

> Pentru Ion Harti, trecutul nu a rămas doar în cărțile de istorie. El trăiește în umbra copacilor din pădure, pe cărările pe care a alergat în copilărie, în anii foametei organizate și în chipul părinților pe care regimul sovietic i-a luat de lângă el. Născut în satul Batâr, raionul Cimișlia, Ion Harti este unul dintre supraviețuitorii represiunilor staliniste din Basarabia. Familia sa a trecut de trei ori prin iadul deportărilor și al terorii sovietice.

![](https://storage.moldova1.md/images/45cb0900-f4de-463e-87ac-9cb35465e6aa.jpg)

Pentru Ion Harti, trecutul nu a rămas doar în cărțile de istorie. El trăiește în umbra copacilor din pădure, pe cărările pe care a alergat în copilărie, în anii foametei organizate și în chipul părinților pe care regimul sovietic i-a luat de lângă el. Născut în satul Batâr, raionul Cimișlia, Ion Harti este unul dintre supraviețuitorii represiunilor staliniste din Basarabia. Familia sa a trecut de trei ori prin iadul deportărilor și al terorii sovietice.

Astăzi, când merge în satul natal, amintirile acelor ani îi revin de fiecare dată. Iar natura, care pentru un copil însemna cândva hrană și adăpost, a rămas un simbol al salvării.

**„Ne întrebam de ce nu murim”**

*„Să vă spun drept, au trecut atâția ani, dar eu, când mă duc la Batâr, merg în pădure, acolo, la copacii seculari, îi cuprind și îi sărut. Îmi amintesc că aceasta a fost salvarea noastră în perioada cea mai grea. Noi, fără tată, fără mamă, fără întreținător, am supraviețuit și am trecut prin foamete. Ne uitam și ne întrebam: de ce nu murim, de ce nu murim? Dar pădurea ne-a dat ceea ce ne trebuia ca să rămânem în viață*”, povestește eroul primului episod din seria **„Busola Memoriei”**, difuzată la Moldova 1.

Avea doar trei ani când, în 1941, prima operațiune de deportări în masă a ajuns și în satul Batâr. În vizorul autorităților sovietice au intrat primarii, preoții și familiile considerate înstărite. Printre acestea s-a aflat și familia lui Ion Harti, care deținea cea mai mare suprafață de teren agricol din sat.

Tatăl și ceilalți bărbați ai familiei au fost luați separat și urcați în tren. Femeile și copiii au rămas pentru scurt timp acasă, însă gospodăria le-a fost confiscată. În câteva ore, casa, animalele, uneltele agricole și bunurile familiei au dispărut.

După război, represiunea nu s-a încheiat pentru familie. Mama lui Ion a fost condamnată la cinci ani de închisoare pentru că nu reușise să achite integral impozitele impuse pe pământ, iar copiii au rămas singuri.

**Patru copii în grija surorii de 14 ani**

Cel mai mare dintre copii avea doar 14 ani, iar Ion - aproximativ șase ani atunci. În locul părinților, responsabilitatea pentru familie a ajuns pe umerii surorii mai mari.

*„Noi eram patru, cel mai mare avea 14 ani. Eu aveam, în 1945, vreo șase ani. Ce înseamnă un copil de 14 ani să-i îngrijească pe ceilalți copii? Pentru noi, sora mea era și tată, și mamă. Mahalagii și rudele au început să ne aducă ce puteau: unul o străchinuță de borș, altul o bucățică de mămăligă. Așa am existat ca familie, cu sora mea care avea 14 ani*”, își amintește bătrânul.

Anii următori au fost marcați de foamete. Ajutorul primit de la vecini și rude s-a împuținat, pentru că și oamenii din jur ajunseseră să nu mai aibă ce mânca.

Copiii mergeau în pădure și adunau ghindă. O uscau, o măcinau și o amestecau cu ciocălăi de porumb. Din această compoziție făceau turtițe. Odată cu venirea primăverii, în alimentația lor au intrat urzicile și alte plante, apoi fructele și legumele pe care le puteau găsi.

*„Ne duceam la pădure, pentru că simțeam că salvarea noastră o s-o găsim acolo. Găseam ghindă întreagă, sănătoasă. Aduceam o strachină de ghindă acasă, o uscam în sobă, o măcinam la râșniță și o amestecam. Se făcea ca un clei și făceam turtișoare în sobă. Ca să nu fie atât de cleioase, le amestecam cu ciocălăi de păpușoi, fără grăunțe, bine măcinați. Aceasta era salvarea noastră. Vara, când a început să se încălzească și au apărut primele buruieni, urzica era prima noastră hrană. După urzică au venit și alte plante, iar mai târziu fructele. Aceasta era hrana noastră principală”*, povestește el.

**Casa familiei, transformată în sediu pentru colhoz**

După confiscarea averii, autoritățile locale au decis că și casa familiei ar putea fi folosită pentru nevoile noului colhoz. Copiii urmau să fie trimiși într-un orfelinat din Taraclia, destinat inclusiv celor afectați grav de foamete.

Într-o seară, o comisie a venit la ei acasă. Copiii au fost anunțați că trebuie să plece. Au plâns și s-au ținut unii de alții, încercând să nu fie luați.

Drumul spre orfelinat avea să fie doar începutul unei noi încercări: *„Ne-am făcut grămăjoară și spuneam că nu, nu mergem. Am început să plângem. Femeile acelea au început să ne tragă într-o parte, pentru că noi ne țineam grămăjoară. La căruță ne-au așezat și ne-au învelit cu un țol, fiindcă era frig. Omul care era cu căruța a spus că nu merge cu noi la orfelinat. El văzuse cum tatăl nostru fusese luat și nu s-a mai întors. Văzuse cum mama noastră a fost luată în 1945 și nu s-a mai întors”*.

În cele din urmă, copiii au fost duși, totuși, la orfelinat. Pe drum au mai fost luați și alți minori rămași fără părinți, unii atât de slăbiți de foamete încât nu mai puteau merge singuri.

Ajunși la Taraclia, copiii au fost dezbrăcați, iar hainele le-au fost arse pentru a preveni răspândirea păduchilor. Au primit alte haine, niște „*cămăși de noapte pentru femei, lungi și pe pachioaște (cu bretele - n.r.)”*, și au fost culcați pe paturi improvizate din scânduri și paie.

**Fuga din orfelinat și drumul spre casă**

Când sora lor a ajuns la orfelinat și a văzut în ce condiții trăiau copiii, le-a spus să fugă. Casa familiei urma să fie luată pentru colhoz, iar minorii riscau să rămână departe de sat. Au plecat noaptea, pe jos, pe parcursul celor 12 kilometri până la Batâr, îmbrăcați doar în cămăși lungi și subțiri.

*„Când a văzut în ce condiții ne aflăm, sora singură a venit pe jos și ne-a spus: 'Băieți, fugiți de aici, ca să nu ne ia. Casa este pentru colhoz. Fugiți, veniți acasă'. Mâncarea era atât de puțină încât, în acele zile cât am trăit acolo, când ieșeam afară, strângeam și mâncam chiar și aluatul de mălai care rămânea la moară. Culegeam de pe jos câte un grăuncior, îl strângeam și îl mâncam. Vă închipuiți cât de puțină era hrana noastră, dacă noi umblam după câte un grăunte pe jos ca să-l strângem?”*, întreabă azi moș Ion.

Au fugit noaptea și au mers aproximativ 12 kilometri până în sat. Când au ajuns acasă, însă, autoritățile au încercat din nou să-i găsească.

*„Am fugit de aici, 12 kilometri. Era o vreme în care pe alocuri era zăpadă, pământul era umed, glod, iar noi, îmbrăcați în cămășile cele lungi, am ieșit din orfelinat. Fratele meu cunoștea drumul de la Taraclia până la Batâr și am fugit. Când am ajuns acasă, sora ne-a spus să mergem prin alte sate, să trăim la rude, că pe noi ne căutau. Atunci ne-am dus la satul vecin, la Selemet, unde aveam o mătușă. În felul acesta, după ce oamenii de la orfelinat s-au adresat sovietului sătesc și au aflat că noi nu mai suntem în sat, au început să ne caute prin satele vecine. Până la urmă, ne-au lăsat în pace”*.

**Mama, găsită printr-un bilet ascuns într-o pungă cu tutun**

Copiii au reușit să afle unde era mama lor, condamnată la cinci ani de închisoare. Femeia a găsit o cale să le transmită un semn, folosind o mică pungă cu tutun și un bilețel.

*„Mama, acolo în lagăr, a strâns tutun, el se dădea atât la femei, cât și la bărbați. L-a pus într-o punguță și a pus în ea și un mic bilețel pe care a scris unde se află, ca să ajungă la noi acasă și să știm unde este. Ducând-o la lucru, ea a aruncat punguța cu tutun și cu bilețelul în stradă. Acolo, un om bun la inimă a găsit-o și ne-a trimis nouă bilețelul, ca să știm unde se află mama”*, își amintește domnul Ion.

Acesta spune că el, fratele și unchiul lor au vrut să meargă să o vadă și chiar aveau asupra lor o hotărâre a instanței, prin care se demonstra că mama fusese condamnată pe nedrept, însă nu au mai reușit.

*„Atunci când am aflat unde ea se află, eu cu fratele și cu moșul nostru ne-am hotărât să ne ducem la ea, să o vizităm, să o vedem. Duceam și hotărârile Judecătoriei Supreme de aici, că ea fusese condamnată pe nedrept. Dar n-am avut ocazia să ne întâlnim cu ea,”*, spune Ion Harti.

**Întoarcerea acasă, după luni de pribegie**

În scurt timp, copiii au ajuns la un orfelinat din Rusia de unde au fugit din nou. Au ajuns la gara din Uglici fără bani și fără mâncare. Din tren în tren, au trecut prin Moscova, Kiev și Odesa. Au cerșit pentru o bucată de pâine și au dormit sub poduri până când un militar din Odesa i-a ajutat să ajungă înapoi în Moldova.

*„Am fugit la gara din Uglici, fără nicio copeică în buzunar, fără nicio bucățică de pâine. Mergeam pe lângă gară și ceream de la unul, de la altul câte o bucățică de pâine. De la Uglici am ajuns la Moscova, de la Moscova, din tren în tren, am ajuns la Kiev, iar de la Kiev am ajuns la Odesa. Toată calea aceasta a durat câteva luni. Am ajuns să dormim sub poduri, când era mai cald. La Odesa nu mai găseam cu ce să ne hrănim și ne-am dus la miliție. Un militar, când ne-a văzut, ne-a întrebat: 'Băieții, voi de unde sunteți?'. Noi am început să plângem. Ne-a dus la o ospătărie, ne-a hrănit și apoi ne-a dus la tren. I-a spus celui care conducea vagonul: 'Băieții aceștia sunt din Moldova, du-i până acolo'. Și așa am ajuns la Căinari, iar de acolo am mers încă vreo 12 kilometri până în satul nostru”*, își amintește, printre lacrimi, moș Ion.

**Școala și munca, fără părinți**

În 1947, Ion Harti a început școala. Era mai mare decât colegii săi și nu avea nici măcar un caiet sau un creion.

*„În 1947, s-a început școlarizarea completă în Moldova. Eu, când am mers în clasa întâi, eram deja mai mare decât copiii din acea clasă. Nu aveam niciun caiet, niciun creion. Aveam doar o placă de grafit pe care scriam, ca pe tablă. Așa mi-a fost clasa întâi. În clasa a doua, au apărut manuale și am avut și noi caiete. În felul acesta, noi munceam, ne întrețineam și, totodată, învățam”*.

La 14 ani, el a început să muncească. 

Pentru domnul Ion și frații săi, copilăria nu a însemnat sărbători sau zile libere.

*„Noi am început să lucrăm de mici, pentru că de la doi-trei ani depindeam de ceea ce singuri agoniseam prin munca noastră. De la 14 ani, eu lucram, eram ceea ce se numea atunci ajutor de tractorist. Pentru noi, sărbătorile nu existau. Toate zilele erau cu aceeași povară. Noi, dacă am trăit orfani și nu era mama care să ne spună: 'Astăzi este sărbătoare, să mâncăm ceva mai bun', nici nu aveam această închipuire despre ce înseamnă sărbătoare”*, punctează el.

**Mama s-a întors după cinci ani**

După cinci ani de detenție, mama s-a întors în sat. Copiii erau deja mari. Femeia era însă grav bolnavă și a murit la scurt timp după revenirea acasă.

Momentul în care copiii au aflat că mama a ajuns acasă a rămas întipărit în memoria lui Ion.

*„Un om care a venit de la gară cu dânsa a intrat în casă și ne-a spus: 'Băieți, mama voastră a venit'. Când ne-a spus că mama noastră a venit, noi nici nu puteam vorbi, nici nu știam cum să reacționăm. Eram într-o asemenea stare... Ea a intrat în casă, ne-a sărutat pe toți, apoi și-a dat jos haina, o haină groasă pe care o avea pe dânsa. Și-a desfăcut gulerul hainei și de acolo a scos 25 de ruble. În toți acești cinci ani, prin toate posibilitățile, a reușit să adune acești bani”*, rememorează eroul seriei „*Busola Memoriei”*.

**„Să nu uităm de trecutul crunt”**

În pofida tuturor suferințelor, frații au mers mai departe. Au făcut studii, au muncit și și-au construit viețile fără părinți.

*„Toți avem studii. Sora a făcut studii în contabilitate, fratele - în agronomie. Eu am făcut studii în domenii militare, tehnice, pedagogice. Fără ajutorul cuiva, fără părinți, noi, orfanii, ne susțineam unul pe altul, ne ajutam”*, spune el.

Frica regimului sovietic a rămas mult timp în memoria celor care au trecut prin represiuni. Chiar și după schimbarea regimului, oamenilor le-a fost greu să vorbească despre ceea ce li s-a întâmplat, afirmă Ion Harti.

*„Până în anul 1998, noi n-am știut libertatea cuvântului. Frica aceea s-a păstrat în mințile noastre și nu puteam să spunem tot ce ni s-a întâmplat. Eu, în viața mea, am lucrat chiar și în organele statului, am fost comisar raional de miliție, dar simțeam și atunci ce se poate de vorbit și ce nu se poate de vorbit. Situația aceasta a familiei noastre, precum și a altor familii, a fost datorită regimului comunist care s-a instaurat în Moldova în anul 1940”*, ține să puncteze el.

**„Europa ne atrage în familia ei”**

Spre deosebire de perioada în care Republica Moldova era obligată să urmeze voința Moscovei, astăzi țara are posibilitatea de a-și alege propriul drum. În opinia lui Ion Harti, apropierea de Uniunea Europeană oferă o perspectivă diferită pentru generațiile care vin.

*„O asemenea situație cum a fost atunci cred că nu se va mai repeta. Nu este posibil în ziua de astăzi, fiindcă Moldova noastră este susținută de vecinii noștri, de toată Europa, care se străduiește să ne atragă în familia lor, în Uniunea Europeană. Cu vremea, cred că totuși o să fim membri ai Uniunii Europene”*, a precizat acesta.

Iar mesajul său pentru tineri este unul simplu: să nu uite trecutul, dar să nu rămână nici prizonierii lui.

*„Să nu uităm de trecutul crunt care a fost pentru Republica Moldova, pentru poporul moldovenesc. Cei care au rude, părinți, bunici care au murit în pădurile Siberiei sau pe pământurile Kazahstanului să se apropie de acele monumente care sunt ridicate în memoria celor deportați, să se închine măcar la aceste monumente și să depună câte o floare”*, recomandă domnul Harti.

Pentru el, trecutul nu poate fi schimbat. Dar poate fi povestit. Iar povestea lui, începută într-o familie destrămată de deportări și foamete, continuă astăzi printr-un apel către cei care nu au cunoscut acea frică: să-și cunoască istoria și să-și apere libertatea.

***

***Episoadele din seria *Busola Memoriei* pot fi urmărite în zilele de miercuri, joi, vineri și sâmbătă, începând cu ora 21:50, la postul public de televiziune Moldova 1.***

***

[Video](https://www.youtube.com/embed/ELsVov-l9Wc)