Foametea din 1946–1947 în RSS Moldovenească: o tragedie provocată de regimul sovietic
Foametea din anii 1946–1947 a fost una dintre cele mai mari catastrofe umanitare care au lovit teritoriul actual al Republicii Moldova în secolul XX. Nu a fost o calamitate naturală inevitabilă, ci o tragedie agravată de politicile autoritare și represive ale regimului sovietic. Potrivit datelor furnizate de Agenția Națională a Arhivelor, în doar câteva luni au murit de foame peste 123.000 de persoane, reprezentând circa 5% din populația RSSM. Proporțional, Moldova sovietică a fost regiunea cea mai afectată din întreaga Uniune Sovietică, cu o rată a mortalității de zece ori mai mare decât în Rusia și de cinci ori mai mare decât în Ucraina.
Seceta, ca pretext, politica, ca vinovat principal
Deși seceta din 1946 a fost severă, afectând întreaga regiune a Europei de Est, ea nu a fost cauza exclusivă a foametei. Hărțile climatice și datele meteo din perioada 1930–1956 arată că nivelul precipitațiilor a fost comparabil cu alte secete din deceniile anterioare, care nu au generat o asemenea catastrofă umanitară. Diferența a fost făcută de deciziile politice. În ciuda recoltelor compromise, regimul sovietic a impus cote de colectare imposibil de atins — inițial 165.000 de tone de cereale, apoi „redus” la 72.000 de tone, în contextul unei recolte totale de doar 365.000 de tone.
Pe 12 octombrie 1946, Sovietul Miniștrilor al RSSM a emis o decizie secretă care cerea intensificarea colectărilor de cereale „cu orice preț”. Această campanie, denumită popular „măturarea podurilor”, a lăsat satele fără grâne pentru consum propriu, iar țăranilor nu li s-a permis să păstreze nimic. În paralel, elitele comuniste beneficiau de cantine speciale și suplimente salariale pentru a-și procura hrană din magazine închise publicului larg.
Distrofie, mortalitate și canibalism: indicatorii dezastrului
Cel mai dur indicator al foametei este mortalitatea excesivă. Potrivit rapoartelor Gosplan-ului URSS din 1947, în RSSM au murit peste 109.000 de persoane doar din cauza distrofiei, iar dacă includem și decesele provocate de boli agravate de subnutriție, numărul urcă la peste 123.000. Hărțile prezentate de istorici internaționali precum Michael Ellman, Stephen Wheatcroft și Veniamin Zima arată clar că RSSM a fost epicentrul foametei în Europa postbelică.
În același timp, foametea a generat și forme extreme de supraviețuire, precum canibalismul. Agenția Națională a Arhivelor a documentat 153 de cazuri confirmate, dintre care cele mai multe în județele Chișinău, Bender, Cahul și Bălți. Documentele din arhive includ mărturii cutremurătoare despre familii care au recurs la gesturi disperate.
Cine au fost cei mai vulnerabili
Cei mai afectați de foamete au fost copiii, în special cei sub 14 ani. Aproape 200.000 de copii au fost înregistrați oficial cu distrofie, jumătate din totalul celor care aveau nevoie de spitalizare și alimentație medicalizată. În spitalele județene, rata deceselor în rândul minorilor era alarmantă – în județul Soroca, de exemplu, 365 de copii sub 12 ani au murit doar în anul 1947, potrivit rapoartelor oficiale.
Un alt grup vulnerabil a fost cel al minorităților etnice, în special găgăuzii din sudul republicii. Conform percepției sovietice, ei erau considerați „neloiali” și „culaci” (chiaburi), fiind supuși unor politici mai dure de rechiziționare și lipsiți de sprijin real. În unele localități găgăuze, mortalitatea a atins 30% din populație.
Revolte și represiuni
Lipsa hranei a provocat revolte ale femeilor, care atacau depozitele de grâne sau se adunau în fața autorităților cerând alimente. Între februarie și iunie 1946, au fost înregistrate cel puțin 30 de revolte, cu peste 3.200 de participante, în special în sudul republicii. Represaliile nu au întârziat: zeci de femei au fost arestate și condamnate pentru „instigare” și „activitate antisovietică”.
În paralel, tentativele de trecere ilegală a Prutului în România au fost pedepsite cu execuții sumare. Colonelul Vladimir Așahmanov, șeful grănicerilor din sud, a ordonat uciderea fără proces a celor care încercau să treacă frontiera. Printre victime s-au numărat și copii de 12–15 ani.
Campaniile de „ajutor” care adânceau suferința
Ironia tragică a regimului sovietic a fost că, în plină foamete, au fost organizate campanii obligatorii de „împrumuturi de stat”. Populația era forțată să doneze bani statului, în două campanii succesive în 1946 și 1947. În același timp, „ajutorul alimentar” oferit prin cantine consta în supe slabe, contra cost, fiind insuficient pentru a preveni moartea prin înfometare.
