Scurtătură spre UE: posibilitatea aderării accelerate a Ucrainei și R. Moldova
Comisia Europeană pregătește un proces alternativ, simplificat, de aderare la UE, pentru a permite Ucrainei și Republicii Moldova să intre mai rapid în UE, ca un soi de aderare simplificată și parțială. Acest plan cu două viteze provoacă însă îngrijorare în rândul unora dintre membrii actuali, chiar dacă asta ar fi, în realitate, o parte a unui potențial acord de pace cu Rusia.
Planul, încă în curs de dezvoltare, ar stabili un sistem cu două viteze, menținând procedura actuală în vigoare și permițând anumitor țări candidate să urmeze un proces simplificat, parțial sau gradual.
Candidată oficial, împreună cu R. Moldova, încă din februarie 2022, Ucraina consideră aderarea la UE ca pe o piatră de temelie a viitorului său postbelic. Obiectivul aderării până în 2027 este inclus, de altfel, în planul de pace în 20 de puncte promovat de Statele Unite, chiar dacă, până acum, majoritatea oficialilor europeni credeau că ar fi necesari ani de reforme interne pentru a îndeplini criteriile actuale de aderare.
Dar această perspectivă pare să se schimbe pe măsură ce negocierile de pace stagnează, trasând linii mai clare pentru ambele părți în fiecare zi. Acum, oficialii Comisiei înțeleg că Ucraina lui Volodimir Zelenski va putea accepta doar anumite aspecte ale tratatului de pace, cum ar fi unele concesii teritoriale către Rusia, în schimbul unei perspective credibile de aderare.
Fără drept de vot, dar cu subvenții europene
Mai precis, mecanismul propus ar permite Kievului și Chișinăului să adere la UE cu drepturi limitate: o absență inițială a dreptului de vot la summituri și consilii ministeriale, dar acces treptat la piața unică, subvențiile agricole și fondurile de dezvoltare, odată ce anumite obiective sunt îndeplinite după aderare. Acest lucru ar încălca regulile stabilite în 1993 (Tratatul de la Maastricht), care impun implementarea deplină a acquis-ului comunitar înainte de orice aderare.
Inițiativa se confruntă cu o rezistență puternică în rândul statelor membre și al altor țări candidate, care, deși sprijină Ucraina în apărarea sa împotriva invaziei rusești, se tem de o devalorizare a calității de membru și de o ruptură durabilă în cadrul Uniunii. Acest plan spre o Europă cu două viteze li se pare unora dintre capitale o capcană întinsă de Putin și Trump. Alți oficiali se tem de un impact negativ asupra candidaților avansați, precum Muntenegru și Albania, și de efecte în cascadă asupra partenerilor apropiați, precum Norvegia și Regatul Unit. Dar altora li se pare că Uniunea Europeană nu dispune de o altă opțiune decât să accelereze aderarea Ucrainei (și, la „pachet” cu ea, a R. Moldova), deși asta ar aduce riscul de a deschide o cutie a Pandorei de riscuri politice și de politici publice pe care nimeni de la Bruxelles nu le înțelege, deocamdată, pe deplin.
Candidații din Balcani
Dar și țările care au așteptat ani de zile să adere la UE sunt divizate în privința planurilor elaborate la Bruxelles pentru a le permite să devină membre fără drepturile de vot depline obișnuite.
Unii candidați insistă că ar trebui să beneficieze de toate beneficiile blocului comunitar — în timp ce alții sunt mulțumiți doar să se afle la masa negocierilor. Pentru a calma îngrijorările membrilor existenți că o UE mai mare ar îngreuna luarea deciziilor unanime, Comisia Europeană analizează accesul noilor membri la dreptul de vot deplin doar după ce UE își va fi revizuit modul de funcționare.
Această manevră ar îngreuna, o vreme, exercitarea dreptului de veto de către fiecare țară și ar împiedica blocarea politicilor. În prezent, noii membri primesc imediat drepturi depline de vot, așa cum s-a întâmplat când cea mai recentă țară care a aderat la UE, Croația, a intrat în 2013.
Printre puterile care ar putea fi inițial limitate se numără dreptul noilor membri de a bloca sancțiunile, cum o face în mod regulat Ungaria, printre alte aspecte care necesită, în prezent, implicarea fiecărei țări a UE. Liderilor le-a luat mult timp să evite amenințările cu veto din partea guvernelor populiste din Ungaria și Slovacia. Ungaria a amenințat în repetate rânduri și că va respinge aderarea Ucrainei la UE.
Edi Rama, premierul Albaniei — care a deschis până acum toate așa-numitele grupuri de negocieri pe care va trebui să le parcurgă — a declarat că măsurile propuse ar fi o „idee bună” și că țara sa ar accepta chiar, pentru o perioadă de timp, să nu aibă un comisar european, cum li se repartizează actualmente tuturor membrilor.
Muntenegru, în schimb, țara candidată cea mai avansată pe calea aderării, insistă însă că nu este nevoie să se revizuiască termenii în care i se acordă statutul de membru și se așteaptă să finalizeze procesul de verificare până la sfârșitul acestui an.
O Europă „cu două viteze” există deja
În realitate, Europa cu mai multe viteze există deja. De pildă, doar 21 de țări participă la zona euro, după aderarea Bulgariei la 1 ianuarie 2026. Deși, teoretic, fiecare țară intrată recent în UE este obligată, prin tratatul de aderare, să intre în zona euro în momentul în care economia îi permite, unele țări estice, precum Polonia sau Ungaria, nu doresc acest lucru.
La zona Schengen, de asemenea, participă doar 25 din cele 27 de țări ale UE. Irlanda și Ciprul, de pildă, participă la euro, dar nu participă la Schengen. La fel este și cu armata europeană, la care doresc să participe doar circa jumătate din cele 27 de țări membre.
Dar și UE s-a creat inițial pe baza unui nucleu dur, integraționist, format în interiorul Consiliului Europei (organizație încă existentă și din care fac parte azi și Turcia sau Kazahstanul).
Acolo, în interiorul Consiliului Europei, a fost creată în 1951 CECA (CECO), premergătoarea Comunității Europene (azi: Uniunea Europeană).
Șase țări din Consiliul Europei (Franța, Germania, Italia și cele trei state Benelux) au format acolo, în 1951, un nucleu dur și au mers mai departe cu integrarea, rămânând, desigur, până azi și membre ale Consiliului Europei.
Nimic în tratatele europene nu se opune unei evoluții similare acum, în cadrul UE.
Este ceea ce doresc din nou cele șase țări fondatoare: să se meargă mai departe, cei doritori formând un nou nucleu de integrare și lăsându-i în urmă pe esticii văicăitori.
În aceste condiții, chiar și Turcia, eternă candidată, ar putea fi primită într-o UE reformată, în afara nucleului integraționist, așa cum este membră și în Consiliul Europei.
Europa cu mai multe viteze există astfel deja, iar locul fiecărei țări membre va fi definit de onestitatea cu care fiecare capitală va accepta acest lucru, îl va explica populației și va căuta să-și definească rolul fără a căuta să inventeze acuzații vizavi de acele țări membre (membrii vechi, țările fondatoare ale UE) care doresc o integrare și mai mare, ceea ce tratatele europene permit oricum, dincolo de discursul populist, de folosință domestică.
