Ghetoul din Chișinău, 1941 | Istoric: „În câteva luni, am pierdut întreaga civilizație evreiască a acestui spațiu”
În vara anului 1941, Chișinăul a devenit scena uneia dintre cele mai întunecate tragedii din istoria sa. În doar câteva zile, mii de evrei au fost scoși forțat din case, despărțiți de familii și condamnați la suferință, deportare și moarte. Peste 10 mii de oameni au fost închiși într-o adevărată închisoare sub cerul liber – astfel fiind pusă în practică „soluția finală” pentru evreii din Basarabia, prin înființarea ghetoului din Chișinău.
Peste 150 de mii de evrei basarabeni din cei 200 de mii au fost uciși în timpul Holocaustului, o tragedie care a devastat comunitatea locală. La 85 de ani de la aceste evenimente, istoricul Irina Șihova a explicat, într-un interviu exclusiv pentru Moldova 1, cum au funcționat mecanismele din spatele masacrului.
În cel de-al Doilea Război Mondial, în Chișinău intră trupele germane și române. La doar o săptămână, pe 24 iulie, guvernatorul militar al Basarabiei, generalul Constantin Voiculescu, semnează un ordin prin care dispune înființarea unor lagăre unde să fie concentrați toți evreii din regiune. Oficial, aceștia urmau să fie folosiți la muncă, însă ordinul a deschis, în realitate, procesul deportării și exterminării.
De la propagandă antisemită la politica de exterminare
Înființarea ghetoului nu a fost un act izolat, ci rezultatul unei politici sistematice promovate de autoritățile române ale vremii, alimentate de propaganda care asocia în mod fals comunitatea evreiască cu regimul sovietic, spune istoricul.
„La sfârșitul anilor '30, România era aliată cu Germania nazistă și condusă de un regim profund antisemit. Atunci când Basarabia s-a unit cu România, scopul principal nu era exterminarea evreilor. România a recuperat Basarabia pentru că era considerată un teritoriu românesc. Totuși, mareșalul Ion Antonescu și cei aflați la conducere urmăreau eliminarea populației evreiești din Basarabia. Această abordare nu era formulată în termenii rasiali folosiți de Hitler. În viziunea autorităților române, evreii erau considerați o problemă nu atât pentru că erau evrei, ci pentru că era promovată ideea - și aici subliniez, în propagandă se folosea această idee - că, practic, toți evreii erau susținători ai puterii sovietice. Erau prezentați drept o «coloană a cincea», gata să sprijine Uniunea Sovietică împotriva României și să «vândă» România lui Stalin”, a declarat istoricul Irina Șihova, la Moldova 1.
Cercetările istorice arată că numeroși locuitori nu au înțeles adevăratul scop al ordinelor emise de autorități și s-au prezentat din proprie inițiativă la locurile de adunare, convinși că vor fi doar relocați sau trimiși la muncă. Această lipsă acută de informare a victimelor a fost speculată de regim pentru a le facilita izolarea rapidă.
„În acea perioadă, evreii reprezentau aproximativ jumătate din populația Chișinăului. (...) Evreii care nu au reușit să fugă erau adunați cu forța de către jandarmi sau erau denunțați de către vecini. Oamenii veneau singuri, pentru că s-a anunțat că evreii urmau să fie adunați și trimiși la muncă sau relocați. Nimeni nu îi pregătea pentru ideea că erau adunați pentru a fi uciși”, a adăugat cercetătoarea.
Mii de oameni adunați în ghetou
Odată cu evacuarea forțată, averile victimelor au fost confiscate metodic de autorități.
„În ceea ce privește bunurile, este o istorie aparte. Li se permitea să ia doar ceea ce puteau duce pe cont propriu. Totul la minimum. Apoi, au început jafurile și tâlhăriile. Autoritățile și jandarmii au intervenit și au oprit aceste infracțiuni, dar a început preluarea oficială a bunurilor rămase în casele evreiești. S-au păstrat procese-verbale și liste detaliate care arată ce obiecte au fost ridicate din fiecare locuință: perne, samovare, mobilier și alte bunuri. Acestea erau, în principal, cartiere sărace. În partea de jos a orașului locuiau oamenii mai puțin înstăriți”, a subliniat istoricul.
Cât despre posibilitatea de a scăpa din calea ororilor, numărul celor care au intuit din timp intențiile autorităților române a fost extrem de redus, iar datele statistice reflectă o dimensiune catastrofală a pierderilor umane din primele săptămâni de conflict:
„Nu cred că se știa, mai degrabă bănuiau ceva. În Basarabia, circulau informații despre ceea ce se întâmpla în Germania și în Polonia, mai ales atunci când Basarabia era parte a României, înainte ca regiunea să ajungă în spatele Cortinei de Fier, în componența URSS. Statisticile sunt dificil de stabilit cu exactitate. Din cele peste 200.000 de persoane de origine evreiască care locuiau în Basarabia la sfârșitul anilor '30, aproximativ 50.000 au murit în primele săptămâni ale războiului, pe teritoriul Basarabiei. Aproximativ 50.000 au reușit să fugă spre Est, în Uniunea Sovietică”.
Șihova a evocat actele de umilință la care erau supuse victimele înainte de a fi trimise spre regiunea transnistreană.
„Cei mai mulți dintre cei rămași au fost arestați și deportați în regiunea transnistreană, în lagărele de acolo. (...) Evreii care erau mai bine îmbrăcați erau dezbrăcați. Pentru ei se plătea, localnicii plăteau, îi cumpărau nu pentru a-i salva, ci pentru că aceștia erau selectați pentru a fi împușcați, iar ulterior hainele lor puteau fi luate”, a punctat specialista.
Impuși să supraviețuiască în condiții inumane
Un gard de aproape patru kilometri împărțea Chișinăul în două lumi. Accesul în ghetou era permis doar pe baza unor autorizații speciale, prin două puncte de intrare atent păzite, dintre care unul se afla la 500 de metri distanță de Catedrala Mitropolitană. Odată ajunși în ghetou, evreii erau condamnați să trăiască în condiții greu de imaginat: în medie, aproximativ 15 oameni își pierdeau viața în fiecare zi din cauza foametei, bolilor și frigului, neavând cu ei haine groase sau provizii.
„Oamenii erau adunați din diferite locuri și conduși până aici. Erau cazați pur și simplu în casele care existau pe teritoriul ghetoului. Ghetoul era supraaglomerat. (...) Sufereau din cauza lipsei de hrană și apă. Avem documente care atestă decese provocate de dizenterie, rezultată în urma malnutriției și a infecțiilor. Au existat decese în masă, relativ numeroase”, a afirmat istoricul Irina Șihova.
În același timp, cei care mai păstrau obiecte de valoare încercau să le transforme în hrană.
„Ghetoul era unul de tip semiînchis: puteai să ieși și să intri dacă aveai permis. Asta nu înseamnă că ieșeau în masă. Cei care au avut inspirația să ia cu ei bani, obiecte de valoare sau alte bunuri încercau să le schimbe pe pâine, alimente, cartofi sau alte produse necesare”, a adăugat cercetătoarea.
Holocaustul din România s-a deosebit prin faptul că, pe de o parte, a implicat forme de cruzime directă și umilințe personale, iar pe de altă parte, în anumite situații, a oferit șanse mai mari de supraviețuire. Ghetoul funcționa ca un lagăr temporar de concentrare și a fost lăsat sub administrație românească de către germani, care ocupaseră inițial teritoriul și își continuaseră înaintarea odată cu linia frontului.
„Aici s-au instalat autoritățile române. Într-un anumit sens, acest lucru era logic, deoarece era vorba despre un teritoriu recuperat de România. După un an de administrație sovietică, autoritățile române s-au întors în Basarabia și au impus propriile reguli. Consecințele acestor politici reprezintă pentru populația evreiască o istorie aparte”, a mai menționat istoricul.
Masacrele programate și extincția spiritului evreiesc al Chișinău
Pe lângă condițiile greu de suportat, evreii erau masacrați constant în execuții comune. Spre exemplu, pe 1 august 1941, 411 femei și bărbați au fost scoși din ghetou sub pretextul muncii obligatorii, fiind duși la Visterniceni și împușcați. Peste câteva zile, alți 500 de oameni au fost omorâți în apropiere de Ghidighici. În toamna anului 1941, ghetoul a fost aproape golit, iar civilizația evreiască a Chișinăului a fost practic distrusă.
„Pe 1 august, a avut loc prima execuție în masă. Oamenii au fost luați din ghetou: femei și bărbați. Au fost selectați cei de vârstă medie, cei mai tineri, energici și puternici. În același timp, au fost aleși și cei mai inteligenți și mai educați. Au fost duși sub pretextul că urmau să muncească. Li s-a spus, au fost mințiți că vor primi hrană și că vor putea aduce produse alimentare și celor rămași în ghetou. (...) Au rămas în viață doar 17 persoane trimise înapoi în ghetou pentru a le explica celorlalți că nu mai există nicio speranță. După 1 august, a devenit clar că șansele de supraviețuire erau aproape inexistente și că scopul era exterminarea”, a reconstituit dramatismul momentului Irina Șihova.
Din cei aproximativ 200 de mii de evrei care locuiau în Basarabia înainte de conflagrație, 150 de mii au pierit, iar comunitatea din Chișinău a fost aproape complet spulberată.
„Pe lângă aceste masacre, evreii au fost ulterior transportați în alte lagăre de concentrare. În 1943, mai erau găsiți evrei ascunși, care erau trimiși în ghetouri și apoi în lagăre. Totuși, deportările masive au avut loc în primele luni. (...) Este o cifră groaznică faptul că, atunci când ghetoul a fost eliberat, în interiorul lui mai erau doar șase oameni. Dar acest lucru nu înseamnă că doar șase oameni dintre cei 11 mii care au fost prinși la început au supraviețuit ulterior. Unii au rezistat și în lagăre și s-au întors din regiunea transnistreană. (...) Din punct de vedere emoțional, psihologic și cultural, am pierdut, într-o mare măsură, civilizația evreiască a acestui spațiu. Am pierdut spiritul evreiesc al orașului. Acesta a mai persistat o perioadă, însă ulterior a dispărut treptat”, a concluzionat istoricul, la Moldova 1.
Pe 8 octombrie 1941, primul convoi de evrei părăsea ghetoul spre regiunea transnistreană, iar în săptămânile care au urmat, aproape zece mii de oameni au ajuns în alte lagăre de concentrare. În final, în noiembrie 1941, guvernatorul Basarabiei, generalul Voiculescu, raporta oficial: „În Basarabia, problema evreiască este rezolvată, iar în ghetoul din Chișinău se mai găsesc 118 evrei”. Tragicul bilanț consfințea dispariția a trei pătrimi din populația evreiască basarabeană.
