Ecaterina și Nicolae Mocanu, păstrătorii artei cojocăritului din Vadul lui Isac. Lucrările lor au ajuns în Europa și America
Arta cojocăritului, transmisă din generație în generație, continuă să fie păstrată cu grijă de Ecaterina și Nicolae Mocanu din satul Vadul lui Isac, raionul Cahul. Deși prelucrarea pieilor și confecționarea obiectelor tradiționale din blană presupun multă muncă și îndemânare, cei doi meșteri populari duc mai departe un meșteșug vechi de familie, realizând bundițe, opinci, căciuli, papuci și alte obiecte tradiționale.
Lucrările lor au ajuns inclusiv peste hotarele Republicii Moldova, iar atelierul familiei este și un loc în care vizitatorii pot descoperi tainele unei îndeletniciri pe cale de dispariție. Povestea soților Mocanu a fost prezentată într-un reportaj difuzat la emisiunea „Zi de Zi” de la Radio Moldova.
Nicolae Mocanu este meșter cojocar în a doua generație. A deprins meseria de la tatăl său, în urmă cu aproximativ 40-50 de ani, iar astăzi continuă să prelucreze manual pieile de oaie și să le transforme în obiecte folositoare, dar și în piese care păstrează specificul portului popular.
„Tot ce se face din blană de oaie, eu tot pot să fac. Începând de la opincuțe, fac opinci, fac bundițe, jupoi oaia, prelucrez pielea și fac bundițe, căciulițe”, povestește meșterul.
În atelierul familiei pot fi văzute și covorașe din blană, papuci, căciuli pufoase și alte obiecte lucrate manual. Unele dintre acestea păstrează modele și tehnici tradiționale, iar altele sunt adaptate cererii celor care apreciază produsele autentice, confecționate din materiale naturale.
Soția sa, Ecaterina, îl ajută în activitatea meșteșugărească, deși profesia sa de bază este cea de învățătoare. A învățat tehnicile de lucru de la soț și s-a implicat treptat în confecționarea și ornamentarea produselor.
„Eu de profesie sunt profesoară de clasele primare, dar m-am căsătorit cu așa bărbat și am trecut și îl ajut cât pot eu și cu ce pot îl ajut”, spune Ecaterina Mocanu.
Ea explică faptul că realizarea unei bundițe presupune combinarea mai multor materiale și ornamente, inclusiv blană și piele prelucrată. Unul dintre materialele utilizate este marachena, cunoscută și drept piele întoarsă. Ecaterina recunoaște că este o meserie dificilă, dar care îi oferă satisfacția de a contribui la păstrarea unor îndeletniciri tradiționale.
O altă problemă cu care se confruntă meșterul este valorificarea materiei prime. Potrivit lui Nicolae Mocanu, pieile naturale de oaie, vacă și capră se găsesc încă, însă sunt tot mai puțini oamenii care știu să le prelucreze. Multe dintre acestea ajung să fie aruncate, în lipsa unor meșteri care să le transforme în produse finite.
„Astăzi pielea naturală, și de vacă, și de oaie, și de capră, toate se aruncă. Pentru că nu avem meșteri care să le prelucreze. Păcate, de așa marfă că se pierde”, afirmă cojocarul.
Acesta explică și diferențele dintre tipurile de blană folosite în activitatea sa. În sudul țării predomină oile de rasa țigaie, cu lână albă, în timp ce în centrul și nordul Republicii Moldova se întâlnește caraculul, utilizat inclusiv la confecționarea căciulilor.
Pe lângă articolele vestimentare și obiectele de uz casnic, Nicolae Mocanu confecționează și bice împletite din piele de vacă, unele decorate cu elemente din lemn și metal. Acestea amintesc de viața rurală de altădată, când biciul era un obiect nelipsit pentru cei care mergeau cu căruța sau duceau animalele la pășunat.
Meșterul povestește că pocnitul biciului avea și un rol practic, fiind folosit pentru a trezi mieii care adormeau în timpul pășunatului. În timp, obiectul a căpătat și o valoare simbolică în tradițiile de nuntă din sudul țării.
Ecaterina Mocanu amintește că, în trecut, vornicelul mergea să invite oamenii la nuntă având asupra sa un bici și o ploscă. Biciul trebuia păzit cu grijă, deoarece furtul acestuia putea deveni o adevărată problemă pentru cel care îl purta. În funcție de regiune, obiectul era cunoscut sub diferite denumiri, precum harapnic, bici sau puhă.
Produsele realizate în atelierul familiei Mocanu au trecut demult granițele Republicii Moldova. Căciulile din blană, în special cele pufoase, dar și alte obiecte tradiționale au ajuns în mai multe țări europene și în Statele Unite ale Americii. Meșterul spune că printre cumpărători se numără atât moldoveni stabiliți peste hotare, cât și străini care apreciază lucrul manual.
„Am lucruri în toată lumea, poți spune, și în America, și în Europa. Unde sunt moldoveni, dar chiar și americani, au cumpărat de la mine căciuli de acestea flocoase, de la un festival. Multe, multe lucruri tare, sunt duse peste hotare”, povestește Nicolae Mocanu.
Ecaterina adaugă că și plăpumile confecționate din blăniță de miel au ajuns în casele unor cumpărători din străinătate.
Drumul de la o piele proaspăt jupuită până la o bundiță gata de purtat este însă unul lung și presupune mai multe etape de lucru, toate realizate manual. Nicolae Mocanu explică faptul că procesul începe cu jupuirea pielii, continuă cu spălarea și dubirea acesteia, adică prelucrarea prin procedee specifice, menite să o conserve și să o protejeze de umezeală.
Ulterior, pielea este spălată din nou, uneori chiar de două sau trei ori, după care urmează croirea și, dacă este necesar, vopsirea materialului. Abia apoi acesta poate fi transformat într-un produs finit.
„E lung și e tot manual. Trebuie forțe, trebuie oleacă de creier de pus, că nu e chiar atât de simplu”, explică meșterul, subliniind că, pe lângă experiență și îndemânare, meseria presupune și răbdare și inspirație.
Chiar dacă recunosc dificultatea muncii și faptul că tot mai puțini oameni practică acest meșteșug, soții Mocanu continuă să lucreze și să primească vizitatori în atelierul lor din Vadul lui Isac. Pentru ei, cojocăritul nu este doar o ocupație, ci și o modalitate de a păstra vie o parte din patrimoniul cultural și din tradițiile satului moldovenesc.
„Noi mereu suntem bucuroși de oaspeți”, este invitația lansată de Nicolae Mocanu celor care vor să descopere îndeaproape meșteșugul prelucrării pieilor și frumusețea obiectelor tradiționale.
CITIȚI ȘI:
