INTERVIU // Artur Leșcu: Cinci ani nu ar fi suficienți pentru reabilitarea celor 200 de adăposturi de protecție civilă
Din informațiile oficiale, Elveția este țara care poate adăposti concomitent întreaga populație, în cazul unui dezastru natural sau al unui război. În țara noastră sunt doar 200 de adăposturi, majoritatea nefuncționale, iar ca să fie aduse la condiții acceptabile e nevoie de peste cinci ani, în cazul în care acțiunile de reabilitare încep imediat. Opinia aparține expertului în securitate, Artur Leșcu, care a comunicat pentru Moldova 1 că autoritățile cunosc problema, dar nu dețin pârghii.
Găsiți mai jos textul interviului.
Leanca Lașco-Rață: Așadar, avem peste 200 de adăposturi. Suntem la aproape doi ani de când a început războiul din Ucraina, dar majoritatea dintre acestea sunt în stare deplorabilă. Au fost construite în perioada sovietică și de atunci văd că nu prea s-a făcut mult lucru. Cât de importante sunt în situația regională în care ne aflăm?
Artur Leșcu: Sunt extrem de importante și să nu uităm că aceste adăposturi pot fi folosite nu doar în cazul unui atac, Doamne ferește de rachete, sunt folosite și în cazul unor calamități naturale sau tehnogene. De ce nu? Deci sunt multifuncționale. Orice stat civilizat are în funcțiune adăposturi. Este un lucru evident.
Leanca Lașco-Rață: Vedem că autoritățile încearcă cumva să facă anumite regulamente. Iată, vor încerca să le modernizeze. Totuși, cine ar trebui să fie responsabil pentru că, pe de o parte, ar trebui autoritățile publice centrale, pe de altă parte o bună parte dintre acestea sunt în gestiunea proprietății private. Cum să găsim linia de mijloc?
Artur Leșcu: E un lucru complex. Sunt multe cazuri în multe state când într-adevăr astfel de adăposturi sunt în gestiune privată. Deja este lucrul statului să le verifice și să le controleze și să ofere acceptul sau nu că un adăpost este funcțional. La noi, din câte se vede, încă autoritățile cunosc problema, dar nu au pârghii și să le verifice. Într-adevăr și la noi, ca și în multe alte state, astfel de adăposturi în mare parte sunt în gestiune privată.
Leanca Lașco-Rață: Dacă e să presupunem așa, cam cât timp ar fi necesar ca să putem să le reabilităm și să le aducem în condiții acceptabile?
Artur Leșcu: E foarte greu de spus. Cu siguranță, câțiva ani, în jur de 5 ani, dacă ne apucăm imediat, dacă ne apucăm astăzi. E un lucru complex. Se înțelegem. Un adăpost în adevăratul sens al cuvântului e o construcție complicată, complexă, cu o autonomie energetică. Deci nu se face ușor. Evident, orice subsol, orice parcare subterană poate servi drept adăpost doar pentru un timp scurt. Un buncăr în toată legea se construiește cu niște legități specifice.
Leanca Lașco-Rață: Care ar fi acele criterii de care să se țină cont? Pentru că, iată, deja le avem în anumite instituții sub anumite clădiri?
Artur Leșcu: Deci sunt criterii cunoscute de toată lumea. În primul și în primul rând, un buncăr, un adăpost care poate servi pentru o perioadă mai lungă trebuie să aibă neapărat surse de energie autonomă. Uneori sunt folosite dinamuri manuale pentru a produce astfel de energie. Are nevoie, evident, de o microclimă corespunzătoare, aerisire. Are nevoie de cel puțin două ieșiri. Are nevoie de stocuri de alimente, dacă e să vorbim despre buncăre, care pot fi consumat o perioadă mai îndelungată de timp.
Leanca Lașco-Rață: Pe lângă acele vechi sunt și clădiri noi. Există anumite regulamente care spun că trebuie să dispună acestea de anumite adăposturi sau cum se procedează de obicei?
Artur Leșcu: Din păcate, nu prea. În lumea modernă Legea e relativ ușoară. Orice se află sub pământ precum o parcare subterană, o trecere pietonală subterană în caz de ceva, în caz excepțional, poate servi drept adăpost. Problema e că lumea nu cunoaște aceste reguli simple - unde să alerge în caz de pericol.
Leanca Lașco-Rață: Adică, în caz de pericol prima regulă e un adăpost subteran. Fie că e vorba de o parcare, de exemplu, obișnuită. Ar putea să fie mai în siguranță.
Artur Leșcu: Absolut. Chiar și un beci, dacă vorbim despre o casă privată. E mult mai sigur decât să rămâi în casă și să te ascunzi sub masă. Nu va ajuta.
Leanca Lașco-Rață: Cât de eficiente s-au dovedit a fi adăposturile în Ucraina? Pentru că am văzut în acești aproape doi ani, oamenii s-au adăpostit pe unde au putut chiar în stațiile de metrou și au fost în siguranță. Cum e?
Artur Leșcu: Metroul e un mare atu al marilor orașe și metroul întotdeauna a servit ca principal adăpost în caz de bombardamente, în caz de calamități naturale. În Chișinău nu există, nu are metrou. Deci nu are un astfel de atu. Și în Ucraina cred că situația a fost la fel ca și la noi. Inițial, oamenii nu știau unde să se adăpostească în caz de pericol. Au învățat prin dramă, prin război unde să se adăpostească în cazul bombardamentelor.
Leanca Lașco-Rață: Ce am putea să învățăm din experiența altor țări? Vă întreb în contextul în care, de exemplu, în statele nordice sunt asemenea adăposturi. Ele sunt practicate, dacă pot să zic așa, zi de zi. Am văzut chiar, de exemplu, în Finlanda că aceste adăposturi sunt transformate în zone de agrement. De exemplu, oamenii se duc, fac sport, se joacă cu copiii și sunt obișnuiți cu asemenea lucruri. Care ar fi experiența de unde putem să învățăm?
Artur Leșcu: Ar fi minunată deoarece un adăpost, un buncăr de obicei la noi cumva psihologic se asociază cu un mare dramatism. Finlandezii au făcut altfel. Folosesc astfel de adăposturi și pentru lucruri cotidiene ca oamenii să se simtă în siguranță și să nu simtă acea presiune psihologică când te adăpostești într-un buncăr. Evident că e dramatic când ceva se întâmplă, o calamitate naturală, să te ascunzi pur și simplu într-un buncăr, un beci neamenajat, e dramatic.
Leanca Lașco-Rață: Dacă e să revenim la noi în țară, spun datele că adăposturile existente ar putea găzdui în jur de 62 de mii de persoane. Ce e necesar să facem? Bun, pe de o parte, poate trebuie să informăm populația, dar în alte aspecte?
Artur Leșcu: Primul lucru care trebuie făcut e informarea populației. Informarea la timp salvează vieți. Un adăpost neamenajat e mai bun decât lipsa unui adăpost sau necunoașterea unde să te adăpostești.
Puține sunt statele în lume care se pot mândri că întreaga lor populație, în caz excepțional, are unde să se adăpostească. Din câte știu, doar Elveția poate adăposti concomitent întreaga populație în cazul unui dezastru natural sau al unui război.
Nici Finlanda, nici Suedia, care sunt în top în privința securității civile, ele nu pot adăposti decât în jur de 70-80 de procente, din câte știu. Noi suntem codași la această disciplină. E un lucru esențial. Cum am și spus, sunt reguli simple. Oamenii să cunoască măcar niște posturi improvizate, unde să se adăpostească.
Leanca Lașco-Rață: Și o ultimă întrebare. Cum am putea să spargem acest stereotip că adăposturile sunt doar în caz de Doamne ferește și să determinăm oamenii să le reabiliteze, să le mențină în condiții adecvate în permanență, nu doar atunci când avem pericol?
Artur Leșcu: Exemplul Finlandei, cum am și spus, e unul minunat. Să organizeze într-un adăpost o sală de sport, o sală de mini cinematograf ca oamenii să se simtă confortabil în subteran. Asta ar fi pasul esențial.
Leanca Lașco-Rață: Vă mulțumesc tare mult pentru această discuție și sper să veniți și cu alte ocazii la noi.
Artur Leșcu: Neaparat. Vă mulțumesc.
