Cum a început războiul de pe Nistru. Dovezile CtEDO despre implicarea Rusiei
Astăzi, comemorăm o dată tristă în scurta istorie a statului independent Republica Moldova. La 2 martie 1992, a început un conflict ale cărui răni continuă să sângereze. Cât privește autorii acestuia, decizia CtEDO din 8 iulie 2004 are la bază multe dovezi de implicare directă a armatei ruse în războiul de pe Nistru împotriva forțelor constituționale ale Republicii Moldova.
Primele ciocniri armate între poliția moldovenească și formațiunile militare ale regiunii separatiste s-au produs în ultimele luni ale anului 1991.
După proclamarea independenței de către Republica Moldova, la 27 august 1991, relațiile între Chișinău și Tiraspol s-au deteriorat considerabil. În regiunea transnistreană, situată aproape integral la est de râul Nistru (cu excepția orașului Tighina și a două sate din apropierea sa, Gâsca și Chițcani), s-au intensificat acțiunile de substituire a autorităților și instituțiilor subordonate puterii de la Chișinău cu unele aflate sub controlul așa-zisei republici nistrene, potrivit veridica.ro.
Separatiștii transnistreni își constituie o importantă forță militară, formată din Garda Republicană, miliție, detașamente teritoriale de salvare, regimente muncitorești și cazaci. Aceste trupe care, potrivit unor date numărau peste 20 000 de oameni, au fost înarmate, echipate și pregătite de Armata a 14-a a Federației Ruse, dislocată în regiune.
Republica Moldova, în acel moment, nu avea încă armată proprie. Forțele sale armate au fost înlocuite la începutul războiului de cei câteva mii de polițiști și de detașamente de voluntari. Armata Națională a Republicii Moldova s-a constituit, de facto, în timpul războiului.
Primele lupte între forțele controlate de autoritățile de la Chișinău și trupele separatiste s-au produs la 13 decembrie 1991, când are loc un atac al gardiștilor transnistreni lângă podul de la Dubăsari. În urma acestui atac au murit patru polițiști moldoveni și 20 de gardiști transnistreni.
Ex-ministrul Apărării, Viorel Cibotaru, consideră că 2 martie este o cifră convențională. El spune că, de fapt, războiul a început ca un conflict, pentru că fenomenul separatismului s-a născut treptat. El a prins contururi ca o mișcare de respingere a procesului de emancipare socială a cetățenilor Republicii Moldova și a procesului de renaștere națională început în 1988. Pe atunci, în partea stângă a Nistrului existau peste 100 de întreprinderi de importanță unională, cu un număr impresionant de specialiști veniți din diferite colțuri ale Uniunii Sovietice. Această pătură era ostilă față de procesul de renaștere națională. De asemenea, din 1975 până în 1985, în stânga Nistrului au venit după pensionare ofițeri din armata sovietică, KGB și alte servicii, care, împreună cu membrii familiilor, numărau circa 55.000 de oameni. Aceștia s-au organizat rapid și au constituit acea forță a separatismului care a fost orientată spre a respinge mișcarea de renaștere națională.
Problematica lingvistică în ultimii ani de existență a Moldovei sovietice a devenit foarte spinoasă și a fost intenționat politizată de forțele care se opuneau dezintegrării URSS, menționează politologul Anatol Țăranu.
„Mișcarea de eliberare națională a fost acuzată de naționalism xenofob și împotriva ei a fost asmuțat șovinismul velicorus, drapat de considerentele păstrării URSS. Acest narativ propagandistic s-a manifestat într-un mod mai vizibil în Transnistria, regiune în care etnicii slavi (ruși sau ucraineni) erau majoritari în zonele urbane.”
„Războiul a început însă odată cu implicarea armatei a 14-ea. S-a început treptat. Mai întâi prin sprijin logistic, organizațional, pentru aceste detașamente de muncitori, care ulterior au început să se transforme în batalioane. Aceste structuri au început a lichida toate autoritățile loiale R. Moldova și a-i înlocui pe conducători cu oamenii lor”, consideră Viorel Ciubotaru.
„Iar pe 2 martie, data în care putem spune că s-a născut războiul, subunitatea militară de geniști, staționată în Cocieri, a luat decizia de a fi loială R. Moldova. Ea a anunțat despre acest lucru comandamentului Armatei a 14-a și împotriva lor a fost trimis un detașament de gardiști, care trebuia să-i aresteze. Ei au organizat o apărare și au chemat poliția în ajutor, reușind să ocupe această localitate.”
După 2 martie a început și mai intensiv formarea batalioanelor transnistrene, inclusiv după ce la Ministerul Apărării a venit generalul Creangă, care a devenit șeful statului major. El avea experiență militară în armata sovietică și avea închipuire despre construcția militară a unui stat. A fost demarat procesul de formare a primelor 10 batalioane, care au fost gata de luptă și în aprilie-mai au devenit o forță mai mult sau mai puțin organizată, menționează Viorel Ciubotaru.
După mai multe săptămâni de liniște relativă, în noaptea de 1 spre 2 martie 1992, gardiștii și cazacii atacă sediul Comisariatului de poliție din Dubăsari, ultimul comisariat aflat încă sub controlul Chișinăului. 34 de persoane care se refugiaseră în interiorul comisariatului au fost dezarmate și luate prizonieri.
Autoritățile și polițiștii din Dubăsari și localitățile vecine care au reușit să scape se retrag la Cocieri, localitate care devine un centru de rezistență în lupta contra separatiștilor de la Tiraspol. În seara aceleiași zile, 2 martie, un detașament al poliției cu destinație specială de la Chișinău trece Nistrul pe gheață pentru a veni în ajutorul celor refugiați la Cocieri. Gardiștii și cazacii atacă satul Cocieri, dar sunt respinși.
În primele zile ale lunii martie 1992, forțele transnistrene pătrund în satul Coșnița, altă localitate din raionul Dubăsari, atacând cei 15 polițiști moldoveni care, la rândul lor, deschid focul, reușind să respingă atacul. La 13 martie 1992, gardiștii atacă din nou Coșnița, ucigând un polițist și rănind mai mulți. La 14 martie 1992, forțele transnistrene aruncă în aer podurile peste Nistru de la Vadul lui Vodă și de la Dubăsari. Trupele moldovenești de lângă Roghi sunt atacate, înregistrând 15 morți. În timpul nopții, sunt atacate satele Coșnița și Gura Bîcului cu mine, grenade și rachete. Luptele continuă pe tot parcursul lunii martie.
Pe durata aceleiași luni, au urmat mai multe apeluri și proteste ale președintelui Mircea Snegur și ale Parlamentului de la Chișinău către comunitatea internațională, denunțând agresiunea comisă de Armata a 14-a a Rusiei pe teritoriului Republicii Moldova. Deși Moscova respingea aceste acuzații, ea a continuat să sprijine pe față regimul separatist de la Tiraspol.
Pe 24 martie 1992, este semnat un acord de încetare a focului și se face un schimb de prizonieri.
La 2 aprilie 1992, comandantul Armatei a 14-a a Rusiei, generalul Iurie Netkaciov, adresează un ultimatum președintelui Mircea Snegur, cerându-i ca forțele moldovenești să se îndepărteze la 15 km de Tighina.
La Chișinău este semnat un nou acord de încetare a focului. Acordul va fi respectat doar de către Chișinău.
Pe durata lunii aprilie, vor avea loc atacuri în zonele Tighina, Pohrebea – Cocieri, Coșnița – Doroțkaia, Pohrebea – Roghi, Grădinița, Leontova, Varnița, Misovca, Bâcioc, Chițcani. Trupele moldovene sunt atacate cu aruncătoare de mine și rachete. Mine și rachete sunt lansate și asupra localităților, a populației civile, a barajelor, releelor de televiziune, posturilor de radio. Sunt minate și bombardate drumurile. La 5 aprilie 1992, în orașul Tighina intră 20 de blindate ale armatei ruse, având arborate drapele ale Federației Ruse.
În paralel, continuă tratativele cvadripartite dintre miniștrii de externe ai Republicii Moldova, României, Rusiei și Ucrainei începute la 23 martie.
Până pe 15 mai, însă, doar observatorii din R. Moldova și România au ajuns în zonă.
La 4 mai 1992, la Gura Bâcului este semnat un acord privind retragerea forțelor armate, dar, în timpul nopții, separatiștii aruncă în aer podul de peste Nistru din apropierea localității. În zilele următoare au loc atacuri la Cocieri, Coșnița, Gura Bâcului, Drăgălina, Dubăsari-Pod, Roghi.
Criza se aprofundează după ce generalul Netkaciov primește ordin de la Moscova să pregătească de luptă unitățile Armatei a 14-a. Unități de tancuri și artilerie rusești părăsesc garnizoana Tiraspol, se îndreaptă spre Dubăsari și se alătură trupelor separatiste. Sunt atacate localitățile Coșnița, Cocieri, Corjova, Holercani, Molovata, Ustia, Zolonceni în raionul Dubăsari. Au loc atacuri violente până pe 26 mai. Trupele moldovenești, în general, rezistă atacului.
Președintele Snegur protestează față de agresiunea armatei ruse. Moscova susține că nu este implicată în destabilizarea situației din regiune.
În prima jumătate a lunii iunie, atacurile separatiștilor se intensifică la Tighina, Cocieri, Coșnița, Corjova, Dubăsari, Doroțcaia, Pohrebea. Concomitent sunt amenințați și persecutați cei care au rămas loiali autorităților de la Chișinău. În această perioadă sunt arestați în Transnistria membri ai grupului Ilașcu, fiind acuzați de terorism: Ilie Ilașcu, Ștefan Urâtu, Tudor Petrov-Popa, Andrei Ivanțoc, Alexandru Leșco.
Pe fundalul acestor atacuri, autoritățile de la Chișinău par să cedeze în fața presiunilor Rusiei și devin tot mai conciliante față de separatiștii de la Tiraspol și față de Moscova. Kremlinul continuă să acuze Chișinăul de agresiune și de tentative de exterminare a populației slave din regiune, iar România este acuzată că livrează armament Republicii Moldova.
În pofida ezitărilor Chișinăului, cele mai sângeroase lupte de pe întreaga durată a războiului au loc în iunie, în special la Tighina.
În dimineața zilei de 20 iunie, orașul era în cea mai mare parte sub controlul trupelor moldovene. Tancuri ale Armatei a 14-a încearcă să forțeze podul dinspre Tiraspol spre Tighina, dar sunt oprite de forțele moldovene. Timp de două zile, asupra Tighinei se trage cu armament greu. Concomitent sunt atacate localitățile Dubăsari, Cocieri, Doroțcaia, Coșnița. Peste 200 de combatanți moldoveni și-au pierdut viața în luptele pentru acest oraș, iar alți 300 au fost răniți.
Războiul s-a încheiat oficial pe 21 iulie 1992, când președintele Rusiei, Boris Elțin, și al Republicii Moldova, Mircea Snegur, au semnat la Moscova Acordul de încetare a focului, în prezența liderului separatiștilor, Igor Smirnov. Documentul, denumit Convenție, stipula încetarea imediată a focului, crearea unei „zone de securitate”, constituirea unor forțe de menținere a păcii din militari ai Rusiei, ai Republicii Moldova și ai regiunii separatiste, și s-a dispus crearea unei comisii care să efectueze controlul realizării acordului.
Documentul a fost calificat de unii militari și politicieni ca o „trădare” sau „capitulare rușinoasă”. Ziarele vremii au inserat mai multe analize despre câștigurile și concesiile făcute.
Semnarea acestui Acord pare să fi semănat frustrare în rândurile unor parteneri ai Chișinăului, deoarece, până în iunie, Republica Moldova pledase pentru o misiune internațională de pacificatori și o implicare largă a organizațiilor internaționale, însă ulterior a abandonat această poziție, acceptând-o pe cea a Rusiei. Astfel, în zona de conflict au fost introduse trupe de pace formate doar din militari aflați în subordinea Tiraspolului, Rusiei și Chișinăului, România fiind exclusă din acest proces.
Singurul organism internațional care a fost implicat direct în remedierea conflictului a fost Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) care a obținut statut de mediator. Acest statut l-au mai obținut Rusia și Ucraina. Ulterior, procesului de negocieri s-au alăturat Statele Unite și Uniunea Europeană, dar numai pe post de observatori.
Astăzi, după 32 de ani de la războiul din 1992, Republica Moldova nu deține niciun control asupra regiunii separatiste transnistrene care continuă să se declare stat independent.
„În acest fel, Republica Moldova nu doar a pierdut războiul militar pentru afirmarea sa ca stat teritorial integru, dar, prin omiterea ostentativă a adevărului despre realitățile implicării armatei ruse în războiul de pe Nistru din 1992, pierde și războiul propagandistic pentru restabilirea integrității sale teritoriale”, opinează politologul, diplomatul Anatol Țăranu.
În acest război Republica Moldova a suferit o înfrângere militară, iar condițiile păcii i-au fost dictate la Moscova în textul acordului de încetare a focului, din 21 iulie 1992, semnat de președinții de atunci ai Rusiei și Republicii Moldova, Boris Elțin și Mircea Snegur. Acordul de la Moscova, deseori numit Convenția Elțin – Snegur, a fixat de facto dezintegrarea teritorială a Republicii Moldova, stare a statului moldovenesc care se păstrează până în ziua de astăzi cu perspective incerte de redresare.
Implicarea conducerii sovietice de la Moscova în provocarea conflictului secesionist din Moldova a fost confirmată de ex-președintele Mircea Snegur care afirma că atunci când delegația de la Chișinău a refuzat să semneze Tratatul unional, Gorbaciov ar fi declarat: „Mircea, dacă nu semnezi Tratatul, vei avea republică transnistreană, republică găgăuză, și alte vreo trei”.
Mai târziu, președintele Dumei de Stat ruse, Ghenadie Selezniov, aflat la Chișinău în vizită oficială, a recunoscut implicarea militară a Rusiei în Transnistria cu scopul de a „opri unirea Republicii Moldova cu România”.
În acest conflict militar, împotriva forțelor constituționale moldovenești, alături de efective ale gărzii transnistrene și unități de cazaci au fost implicați și militari ruși, așa-numita Armată a 14-a, cu un efectiv de peste 6000 de soldați.
În ultimii ani, la Chișinău au fost publicate sute de documente care demonstrează incontestabil implicarea trupelor Armatei a 14-a ruse în acțiunile militare de pe Nistru, fuziunea acestora cu trupele separatiste, fapt ce a transformat conflictul de pe Nistru, care în aparență era unul dintre Chișinău și separatiștii de la Tiraspol, într-un război moldo-rus.
La 8 iulie 2004, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CtEDO) și-a pronunțat decizia pe marginea cazului „Ilașcu și alții împotriva Republicii Moldova și a Federației Ruse”. CtEDO a incriminat în premieră în sistemul juridic internațional responsabilitatea Federației Ruse în conflictul militar din 1991-1992. Astfel, Curtea a constatat faptul că, în timpul conflictului moldo-rus din 1991-1992, forțele Armatei a 14-a staționate în Transnistria au luptat alături de forțele separatiste.
S-a mai constatat că, de-a lungul conflictului, conducătorii ruși au susținut în declarațiile lor autoritățile separatiste, iar autoritățile ruse au contribuit atât militar, cât și politic la crearea unui regim separatist în Transnistria, regiune care juridic face parte din teritoriul Republicii Moldova.
Decizia CtEDO are la bază multiple dovezi de implicare directă a armatei ruse în războiul de pe Nistru împotriva forțelor constituționale ale Republicii Moldova.
