Corespondență // Cine conduce diplomația europeană? Fundațiile unui post de „ministru de externe” al UE
Fostul secretar de stat american Henry Kissinger a fost cel care, în timpul războiului din Vietnam, întrebat dacă s-a consultat cu Europa, ar fi răspuns: „Europa? La ce număr pot să-i telefonez Europei?”. Se pare că fraza este apocrifă. Rămâne însă un fapt că, vreme de decenii, Uniunea Europeană a suferit, văzută dinafară, de un deficit de imagine. O asociație de 12, iar după aceea, în valuri succesive, ajungând la 28 de state (27 actualmente, după Brexit), Europa nu a avut până acum un chip extern, o fațadă diplomatică prin care să se poată adresa restului lumii.
Începând de la adoptarea Tratatului de la Lisabona (2007), Uniunea Europeană s-a decis să creeze un post de șef al diplomației UE, un soi de ministru de Externe al Uniunii. Înainte nu exista nicio coordonare și fiecare țară își urma propria politică. Ideea, de acum înainte, este că există un soi de minister european de externe, numit Serviciul European de Acțiune Externă (în engleză: EEAS).
Așa încât, una din principalele inovații aduse de tratatul de la Lisabona, care joacă, sub un alt nume, rolul de Constituție europeană, a fost crearea unui post de șef al diplomației UE. Acesta va fi înaltul oficial căruia Kissinger ar fi vrut să-i telefoneze. Un om real, cu chip, identitate și trecut verificabile, care să poată vorbi în numele Uniunii și care să aibă o suficientă marjă de libertate pentru a lua inițiative singur.
În realitate, politica externă a UE a rămas tot în mâinile capitalelor. De la început, s-a decis acordarea postului unei persoane fără mare anvergură și care să nu ia inițiative. Așa s-a ajuns la numirea în această funcție a britanicei Catherine Ashton, despre care s-a știut de la început că a fost pusă acolo tocmai pentru a nu lua multe inițiative.
În ciuda structurii oficiale care oferă această platformă centralizată pentru a asigura o diplomație UE coerentă, puterea de decizie și de inițiativă rămâne în mâinile statelor membre.
Ashton nu vorbea nici măcar franceză, ceea ce e uluitor, considerând că e vorba de cineva care era presupusă a se ocupa printre altele de relațiile Europei cu Africa neagră și țările din Maghreb vorbitoare de franceză.
A urmat în acest post italianca Federica Mogherini, despre care puțini își mai amintesc, apoi actualul șef al diplomației UE, spaniolul Josep Borrell.
Cea propusă în fruntea diplomației în viitoarea Comisie, ce va fi audiată de Parlament, este fosta șefă a guvernului Estoniei, Kaja Kallas. Însă diplomații spun despre Kallas că e văzută ca fiind prea agresivă față de Rusia pentru unii membri UE. Vom vedea dacă ea va ști să se elibereze de influența și interesele capitalelor. Audierea ei este prevăzută în ultima zi a turnirului prezentării viitorilor Comisari în fața Parlamentului: pe 12 noiembrie.
Autor: Dan Alexe
