Războiul de pe Nistru // Mărturiile unei mame care și-a pierdut fiul în conflict
A iubit viața, dar nu a ezitat să-și sacrifice viața pentru patrie. Anatol Popovici este singurul judecător care în 1992 a plecat să lupte la Nistru împotriva separatiștilor pro-ruși susținuți de Moscova. A dat dovadă de bărbăție și a stat pe poziții alături de camarazii de luptă. Mama sa își amintește și astăzi cât de greu a primit vestea că fiul ei nu mai este. Ecoul acelei zile răsună și după 33 de ani.
Cu ochii triști, Neonila Popovici își amintește de ziua în care fiul ei de doar 30 de ani a plecat să apere independența și integritatea țării. Femeia spune că atunci a primit legitimația de judecător și era foarte mândru că era în limba română. Nu a putut să-l oprească acasă, pentru că l-a învățat să iubească patria, la fel cum își iubește mama.
„Nu puteam să-i spun să nu se ducă, pentru că știam cât de tare vrea să facă ceva pentru țara aceasta și s-a gândit că: „dacă țara acum are nevoie, de ce trebuie să mă ascund?”. Prietenii îi spuneau: „lasă, nu te duce, că acolo mor oameni”. El răspundea: „dacă nu mă duc eu, tu și altul, cine ne apără țara?”, spune Neonila Popovici.
Anatol Popovici și-a pierdut viața pe 20 iunie 1992 în luptele de pe platoul de la Tighina. Acasă îl aștepta soția și cei doi fii de trei și de șase ani. A dat dovadă de bărbăție în luptă, și-a susținut camarazii de arme și nu i-a fost frică să apere țara. Neonila Popovici spune că nu cunoștea despre evenimentele de la Tighina. A aflat despre moartea fiului peste câteva săptămâni de la cunoscuți.
„Eu nu știu ce s-a făcut cu mine. Parcă am explodat. Așa mi s-a făcut... Doamne. M-am dus la Ministerul Apărării. Aveam un coleg, Dabija, pe atunci era general. Întreb: ”Ce s-a întâmplat cu Anatol? Unde-i?”, ”Nu-i nimic”, el îmi spune. Îl cheamă pe un căpitan, Prodan. Vine acela acolo tremurând, s-a oprit la ușă. ”Anatol Popovici unde-i? Ce-i?”. El zice: ”L-au omorât”. Doamne, eu nu știam ce să fac, să răcnesc, să sar la bătaie la cineva”, își amintește mama tânărului.
Despre luptele de pe platoul de la Tighina, Neonila Popovici spune că a aflat de la un necunoscut, la telefon. I-a povestit cum a luptat fiul ei alături de camarazi: înconjurați de inamic, împușcați din spate de Armata a 14-a.
„Acesta așa a zis: ”Băieții văzând că-i împușcă și dincolo, și dincolo, și tancurile dansează pe muzica lui Doga, Tolea a fost rănit la o mână și cu cealaltă mână s-a chinuit să împuște în tancuri. Alții mai fugeau și el striga: ”Încotro, lașilor? Voi nu aveți mame? Nu aveți copii? Mâine tancurile vor fi la Chișinău”. Atâta ură avea pe regimul acesta, asta dovedește că el n-a mai ținut cont că mama o să plângă atâția ani. 30 de ani, 32, 33 iată”, afirmă Neonila Popovici.
O stradă din capitală și din municipiul Soroca, o școală din capitală și gimnaziul din satul său natal, Boghenii Vechi, raionul Ungheni, îi poartă numele.
„A rămas să ne amintim de el, de faptele frumoase pe care le-a făcut, că nu există o faptă mai mare decât să-ți dai viața pentru țară, pentru neam”, a menționat mama acestuia.
Anatol Popovici este înmormântat în Cimitirul Central din Chișinău. A fost decorat post-mortem cu Ordinul „Ștefan cel Mare”. Pe piatra funerară scrie: „El a fost român și punctum”.
