Corespondență Dan Alexe // Pentru ce ascensiunea aparentă a dreptelor în Europa nu trebuie să îngrijoreze (peste măsură)
Victoria clară a primarului Bucureștiului, centristul pro-european Nicușor Dan, la alegerile prezidențiale din România de duminică, 18 mai, a fost întâmpinată cu atât mai multă ușurare la Bruxelles, la sediul Comisiei Europene și la cel al NATO, cu cât alegerea adversarului său extremist, George Simion, era perfect plauzibilă, mai ales că acesta obținuse un scor fără precedent în primul tur, acumulând 41 % din voturi.
Cu aproape 54% din voturi pentru Nicușor Dan, România scapă scenariului american, o negare a rezultatelor precum cea orchestrată de Donald Trump în 2020 (asta în ciuda încercării lui Simion de a acuza guvernele Republicii Moldova și Franței de implicare în alegeri). De asemenea, se evită problemele grave pe care alegerea lui George Simion le-ar fi cauzat: relații dificile cu Uniunea Europeană și țările sale membre și punerea sub semnul întrebării a ajutorului acordat Ucrainei de către o țară importantă geostrategic de pe flancul estic al NATO, ca să nu mai amintim de faptul că George Simion are interdicție de acces atât în Moldova, cât și în Ucraina.
Cum stau însă lucrurile în legătură cu progresul incontestabil al extremei drepte nu numai în România, dar și în alte două țări ai căror alegători și-au exprimat votul duminică: Polonia și Portugalia, în estul și vestul Uniunii Europene?
Dar ascensiunea aparentă a dreptelor în Europa nu trebuie să îngrijoreze
În Polonia, ca și în România, cel favorizat a fost în acest prim tur al alegerilor prezidențiale primarul Varșoviei, al capitalei, Rafal Trzaskowski, un candidat centrist și pro-european, care a primit 31,3 % din voturi, însă decalajul care îl separă de principalul său rival, Karol Nawrocki (29,5 %), candidatul partidului naționalist extrem de conservator Lege și Justiție (PiS), este mult mai coborât decât prevăzuseră sondajele.
În Portugalia, unde au avut loc alegeri parlamentare, deși prim-ministrul de centru-dreapta, Luis Montenegro, se poate considera întărit de rezultatul alegerilor, întrucât partidul său și-a îmbunătățit scorul (32,7 %) și a câștigat locuri suplimentare în Parlament, acesta nu are o majoritate clară și trebuie să facă față și ascensiunii partidului de extremă dreapta Chega (22,6 %), aflat la mică distanță în urma Partidului Socialist Portughez (23,4 %) ca prim partid de opoziție.
Aceste două partide au acum același număr de deputați, într-un Parlament împărțit în trei blocuri, situație care nu e diferită de cea din Franța, de pildă. Partidele radicale de dreapta au învins deja rivalii de centru-dreapta din Olanda, unde partidul Libertatea lui Geert Wilders conduce din umbră guvernul, dar și în Italia, unde Fratelli d’Italia ai Giorgiei Meloni domină blocul de dreapta care a câștigat în 2022, alături de Lega lui Matteo Salvini.
Dar spaima că partidele extremiste („suveraniste”, cum preferă să-și zică) s-ar putea uni la nivel european este exagerată, deși un ideolog apropiat lui Donald Trump, Steve Bannon, a încercat asta. Realitatea este mult mai puțin neliniștitoare decât pare.
Deja în Parlamentul European, extremiștii/suveraniștii sunt împărțiți în trei partide transnaționale, care nu se înțeleg între ele. De pildă, «Patrioții pentru Europa», al treilea grup ca număr din Parlament, a refuzat, sub influența Fideszului lui Viktor Orban, din Ungaria, să-i primească pe cei șase români din AUR, care au intrat atunci într-un grup „suveranist” mai mic, ECR (Europa Conservatorilor și Reformiștilor), dar și românii din AUR au rămas doar trei (din 720 de europarlamentari), după ce trei dintre ei – jumătate – au părăsit grupul, și anume: Claudiu Târziu, Cristian Terheș și Șerban Sturdza.
Așa încât, dacă cei șase români din AUR nu se pot înțelege între ei și au plecat în direcții diferite (ca să nu mai vorbim de faptul că nici ei n-au dorit să aibă nimic de-a face cu Diana Șoșoacă), cu atât mai puțin putem crede în spectrul unei alianțe a extremiștilor la nivel european.
