O samă de cuvinte // Cu lingvistica la beci
Dicționarele românești dau cuvântul „beci” (pivnița) ca fiind „fără etimologie”, sau, cum vedem în unele, chipurile provenind dintr-un termen „cumanul «beč»”, care ar fi, ni se spune: „loc întărit”.
E ciudat cum niciun lingvist român (din câte știu eu), nu a făcut vreo legătură între „beci” și numele maghiar (Bécs), sau balcanic, sud-slavic (sârbo-croat: Beč) al capitalei imperiale, Viena. Că Beč, numele Vienei în croată și sârbă, vine din maghiarul Bécs este limpede. Tot din maghiară vine în acele limbi, sârbă și croată, și denumirea de város/varoš, care a ajuns să desemneze orașele fortificate din Balcani (în croată de pildă), dar a dat și „oraș”-ul românesc.
Dacă Bécs/ Beč desemna o fortăreață, castel militar prin excelență, este cât se poate de banal ca numele să fi însemnat inițial Castelul, Fortul, Orașul... Aceiași slavi din Balcani au numit și Constantinopolul, iar apoi Istanbulul: „Țarigrad” (Orașul/Fortăreața Țarilor). Ba chiar Istanbul în sine, în turcă, nu e altceva decât, deformat, expresia grecească: στην Πόλη = în Oraș > Stambul, Istanbul. (Iar slovenii, deși sunt, istoric și cultural, slavii cei mai apropiați de Viena, o numesc dintotdeauna Dunaj, adică... Dunărea!)
Iar în Bécs/ Beč, fortăreața prin excelență, a fost întotdeauna și marea Închisoare în care erau duși la caznă răufăcătorii. Avem un exemplu de transfer de sens și în rusă, unde за́мок (zámok, cu accentul pe prima silabă) înseamnă „castel, fortăreață”, dar cu accentul pe a doua silabă: замо́к (zamók), înseamnă… „lacăt”, „încuietoare”. Nimic nu s-ar opune, așadar, ipotezei pe care o propun aici și anume că românescul „beci” să nu fie altceva decât numele fortăreței și capitalei imperial, Bécs/ Beč, unde se aflau și temnițele cele mari. Când cineva era dus la pușcărie, era dus la Bécs/ Beč.
Cum rămâne însă cu ipoteza originii cumane a “beciului” nostru? Ei bine, ea cade, sau cel puțin nu poate fi acceptată în mod direct, pur și simplu pentru că termenul „beč” nu există în Codex Comanicus, singura noastră sursă (chiar dacă solidă) despre limba cumanilor.
Codex Comanicus este dicționarul și ghidul de conversație latin-cuman-persan din sec. XIII, păstrat providential, care ne arată cum cumanii erau profund iranizați, iar clasa superioară a cumanilor era bilingvă, vorbind farsi pe lângă cumană, după ce ei trăiseră secole în Asia centrală. Farsi a fost vreme de un mileniu, în toată Asia, ceea ce au fost latina si franceza in Europa. Dar nu găsim acolo în Codex nicăieri „beč”, iar aceea este singura noastră sursă despre limba cumanilor.
Ideea că „beci” ar veni în română dintr-un cuman „beč” se arată una din acele ipoteze false, perpetuate de generații de lingviști care nu s-au căznit să o verifice. Avem în schimb în Codex Comanicus un „peč”, cu p-, care era termenul cuman pentru cuptor, „furnus” cum spune definiția latinească.
Originea termenului cuman „peč” pentru cuptor se explică de îndată ca un împrumut din slavă. În rusă, печь (peč') este exact... cuptorul! dar și verbul a coace. (Vezi și croatul: pećnica, slovenul pečico = cuptor.)
Problemele care se ivesc sunt însă altele. Am putea, desigur, imagina o filiație și un transfer de sens prin care „peč” (cuptor în rusă, dar și în cumană, cum avem dovada) să fi evoluat în maghiară spre sensul de construcție din piatră solidă > fortăreață, castel > Bécs.
Problema imediată, dincolo de transferul de sens forțat, este una serioasă, de natură fonetică: cuvintele slave împrumutate în maghiară care încep cu p- păstrează p- în maghiară: cf. „puszta”, împrumut din slavă ca și românul „pustiu”. Fonetic, nu se explică așadar o evoluție din slavo-cumanul „peč” > Bécs/ Beč.
Rămâne ipoteza, plauzibilă, a unei erori de ortografie în Codex și ca în cumană termenul „peč” luat din slavă să fi fost deja „beč”. Atunci nu se mai pune problema împrumutului maghiar. Această ipoteză este foarte plauzibilă, deoarece textul din Codex Comanicus abundă în erori grafice, inclusiv în cuvintele latinești.
Nu vin cu o soluție, doar prezint datele problemei. Ideea e doar de a arăta de câtă muncă prudentă este nevoie pentru fiecare cuvânt din lexic, chiar dacă e mai ușor să preiei telle quelle cutare informație tradițională falsă, perpetuată de lingviști din generație în generație, din lene sau neștiință.
Că „beciul” românesc a putut veni de la denumirea sârbo-maghiară a îndepărtatei Viene (Bécs/ Beč) am arătat că e plauzibil, cu atât mai mult cu cât și sinonimul „beciului” în română, „pivnița” e tot un împrumut din slava balcanică, „pivnica” = locul în care se ține alcoolul (pivo, astăzi = bere, dar în trecut generic pentru alcool, de la slavonul piti = a bea).
Beciul era, așadar, la origine, termenul care desemna camera comorii, seiful, haznaua, fortăreața sau cetatea în care zăvorăști ce ai mai de preț. Poate însemna și închisoare, de altfel (“la beci”).
Românii care și-au săpat o groapă sub casă i-au zis „beci” pentru că acolo puteau ascunde ce aveau mai prețios.
Iar cronicarul Neculce spunea însă încă Beci pentru Viena:
-- „Fiind tatarii din Bugeac duși în oaste la Beci (Viena), s-au coborît Petriceico-voda de la Iași si s-au dus impreună cu cazacii si ardè în Bugeac muierile tãtarce cele burduhoase, le spinteca si punè copiii în pari, și lua bucatele cele tãtãrești, si aducè la Iași multe, cît nu mai putè sa le iè sama. Că nefiindu tatarii, nu avè cine să le stè împotrivă.
„(Neculce, Letopisețul Țărîi Moldovei)"
