O samă de cuvinte // Despre câteva latinisme și slavisme pitite sau deghizate
Dacă nu v-ați gândit vreodată… „fără” și „afară” sunt la origine același cuvânt. În latină, pentru a spune „afară” se spunea „foras”, un acuzativ plural de la „fores” = ușă, uși. Tot ce era dincolo de „fores” (ușă) era „foras” = a-fară (ad foras).
Dar situația din latină nu are nimic special, ea se reproduce și în alte familii de limbi, de exemplu în limbile slave. Astfel, în rusă двор (curte) și дверь (ușă) sunt înrudite etimologic și provin din aceeași rădăcină cu englezescul „door” sau latinescul „fores”. Mai precis, ca evoluție de la sensul de „ușă” (дверь) la cel de „curte” (двор) avem exemplul latinescului „fores” (ușă, uși) de la care provin nu doar „foras” (afară), dar și „forum”, un loc împrejmuit. Și de aceea în rusă „во дворе” = în curte mai are și sensul metaforic de „afară”.
În română, prepoziția privativă „fără” a venit în mod natural de la „afară de”. „Afară” a supraviețuit și în italiană-spaniolă-portugheză: fuori-fuera-fora. Nu însă și erodatul „fără”. Cuplul fără / afară mai există, afară de română, doar în franceză: hors / dehors = fără / afară. „Hors” este „fără”, „fără de”: hors de propos. „Hors pair” = „fără pereche”. De-hors este însă: ad foras = „afară”.
Fără și afară nu sunt însă deloc rarități în calitatea lor de latinisme ascunse în limbă și care nu se lasă imediat identificate ca atare. Mai avem și multe din vorbele vechi, unele încă în uz care au avut odinioară de-a face cu cultul creștin și care, originile lor fiind uitate, nu se mai arată ca venind tot din latină. Așa este „a săruta”, care vine de la salutare, și „a se închina”, care vine de la inclinare. (În schimb, „a saluta” și „a înclina” sunt împrumuturi moderne din franceză.) Dar și alte vorbe vechi precum „cuminecătură”, sunt latinești: „a cumineca” vine de la comunicare, pe când verbul „a comunica” de astăzi este tot un neologism luat din franceză.
Desigur ar merita amintite și slavismele pitite, care nu se lasă identificate imediat. Astfel pentru a reveni la curtea slavonă, „dvor” (двор), de acolo vine în română „vornic” (dvor-nik), numele dregătorului care în Moldova și Valahia Evului Mediu era însărcinat cu supravegherea Curții Domnești. Cum vorbitorii de română nu pronunțau corect grupul consonantic dv- în poziție inițială, acesta а devenit v-, exact la fel ca termenul „vardiști” din jocul «De-a hoții și vardiștii», unde ultimul cuvânt vine din rusă, de la „gvardia” (гвардия), dar „gvardiștii”, membrii Gardei, polițiștii, au devenit „vardiști”, la fel cum „dvornik” a devenit „Vornic”.
Iată câte vorbe ascunse avem pentru a defini împrejmuirea limbii, fără de care nu am putea să o stăpânim cum se cuvine.
