Corespondență Dan Alexe | Summit UE eșuat despre repatrierea migranților respinși și „țările sigure”
Șefa guvernului italian, Giorgia Meloni, trebuia să găzduiască astăzi, 5 noiembrie, la Roma, alți 12 lideri care își doresc o gestionare ordonată a fluxurilor de imigrație. Accelerarea repatrierilor, inclusiv definirea unei liste mai largi și comune de țări terțe „sigure”, cu crearea de centre externe (hub-uri) pentru a gestiona fluxurile de intrare înainte ca acestea să ajungă în Europa, trebuiau să fie punctele de pe agendă, ca și înăsprirea restricțiilor în legislația imigrației. Se anunțase un total de 13 țări, jumătate din membrii Uniunii, participante la anunțatul summit, miercuri, în capitala Italiei, însă, în cele din urmă, evenimentul a fost abandonat din pricina absenței unei baze juridice europene
Printre participanții anunțați erau țări est-europene precum Bulgaria și Letonia, nu însă și o țară care e o țintă importantă a migrației, cum este Franța. Asta a înlăturat mult din legitimitatea proiectatei întâlniri, care a fost anulată.
Rămâne însă faptul că se caută în continuare un răspuns comun. În octombrie 2024, Comisia Europeană a propus, e drept, o nouă legislație pentru a favoriza expulzările de migranți în situație ilegală, propunând un pachet legislativ pentru crearea de „centre de returnare” către țări terțe, pentru a accelera expulzările imigranților fără acte.
Propunerea de creare a unor centre de deportare către țări terțe se arăta atunci în conformitate cu inițiativa controversată a Italiei de a expedia migranții în Albania, în acord cu guvernul acestei țări și contra cost. În baza unui acord cu Tirana, Italia dorea să trimită până la 36.000 de migranți opriți în apele internaționale, în fiecare an, la aproximativ 400 km peste Marea Adriatică, în două centre de procesare a azilului din nordul Albaniei. Grupurile de drepturi și politicienii de opoziție italieni au numit acordul „dezumanizant” și „ilegal”, iar inițiativa s-a împotmolit din considerente practice. Centrele construite deja vor fi abandonate de funcționarii și polițiștii italieni instalați deja acolo și vor putea servi Albaniei ca potențiale închisori.
Acordul Italiei cu Albania
Conform acordului, treizeci și șase de mii de migranți ar fi trebuit mutați în Albania în fiecare an. Giorgia Meloni încheiase un acord în acest sens cu premierul albanez, Edi Rama. Concret, pactul dintre cele două țări prevedea construirea a două centre în Albania, adică în afara Uniunii Europene, pentru a caza migranții salvați pe mare de ambarcațiunile marinei italiene.
Prima structură, un centru de recepție și triaj, a fost instalată în portul Shëngjin, din nordul țării, și trebuia să aibă ca scop principal identificarea persoanelor. Al doilea, situat pe o fostă bază militară din Gjadër, la aproximativ douăzeci de kilometri de locul de debarcare, era menit ca centru de detenție în așteptarea procedurilor de procesare a cererilor de azil sau a eventualelor măsuri de expulzare.
Formal, cele două structuri ar fi trebuit să fie operaționale și să fie administrate de Roma. Totuși, activitățile de pază în aer liber au fost încredințate poliției locale, Italia plătind pentru aceasta. Cele două centre erau astfel sub jurisdicția italiană, un punct care a stârnit îngrijorări cu privire la aplicarea extrateritorială a legislației italiene și UE într-o țară din afara celor 27 de state ale UE.
Pentru Giorgia Meloni, acordul ar fi permis cel puțin, temporar, să mascheze eșecul politicii sale migratorii. În ciuda măsurilor tot mai represive – durata detenției într-un centru în care se așteaptă repatrierea a crescut, în mod semnificativ, la optsprezece luni – și a promisiunii făcute în timpul campaniei electorale de a pune capăt debarcărilor de migranți, fluxul nu slăbește.
Nesfârșite probleme juridice și logistice
Rămăseseră însă nesfârșite probleme, deocamdată fără răspuns. Odată completate operațional, centrele ar fi trebuit să primească 36.000 de migranți dacă totul ar fi mers impecabil. Dar cum să funcționeze un asemenea centru din punct de vedere legal? Ce probleme trebuie rezolvate cu Uniunea Europeană? Cine va lua înapoi oamenii respinși și cum? Cine îi va primi?
Întrebarea: cine se va ocupa de deportarea solicitanților respinși, rămăsese, așadar, neclară. Rapoartele inițiale sugerau că sarcina va fi îndeplinită de autoritățile albaneze, dar premierul Rama a spus ulterior că va cădea mai întâi pe umerii italienilor.
Giorgia Meloni imita aici modelul proiectului britanic al fostului premier Rishi Sunak, care are ca scop trimiterea de migranți în… Rwanda, în Africa. Justiția britanică s-a opus însă deja planurilor trecute ale lui Sunak. Asta se întâmplă și în Italia. Pe deasupra, asta arată eșecul solidarității europene, după ce Meloni a încercat în van să obțină de la partenerii din UE o repartizare echitabilă a refugiaților.
Criza refugiaților din 2015 a pus în lumină realitatea dureroasă și dezamăgitoare, care e aceea că Uniunea Europeană nu are o politică a imigrației. Țările membre au descoperit că trebuie să se descurce singure. Că nu există o politică uniformă la nivel european. Povara a fost aruncată și rămâne în continuare pe cei care sunt în prima linie: Italia, Grecia, Spania, țările est-europene.
„Wir schaffen das” („O s-o rezolvăm”, „o să o ducem la capăt”) fusese răspunsul, devenit de atunci proverbial, dat de Angela Merkel acum zece ani, în august 2015, când a fost întrebată dacă ea consideră că Germania poate face față unui asemenea flux migrator cum se vedea atunci.
Peste un milion de refugiați a primit Germania în acel an, iar Merkel, invitându-i să vină și să stea, spunea prin asta că Germania poate primi, sistematic, an după an, câte un milion de refugiați, absorbindu-i și ajutându-i să devină cetățeni responsabili și integrați. Extrema dreaptă germană, Alternative für Deutschland (AfD), a profitat la maximum de acele declarații, devenind, numeric, a treia formațiune politică în Germania.
Ce s-a reținut de la criza din 2015, în urmă cu un deceniu, a fost, în primul rând, inexistența unui sistem de repartizare a refugiaților și azilanților la scara UE. Cererea țărilor care erau atunci cele mai afectate, Grecia, Italia și Spania, de a stabili un sistem de cote la nivel UE a fost respinsă de țările estice. Aceleași care au deschis ulterior brațele în fața refugiaților ucraineni.
Faptul că Ungaria ultranaționalistului Viktor Orbán a început prima să ridice un zid – parțial gard electric – la granița sa cu Serbia s-a dovedit revelator pentru deriva unei societăți compozite – Europa – care s-a construit, tocmai, pe idealul liberei circulații a persoanelor și suprimării frontierelor.
