Complexa identitate a Iranului
Atunci când vine vorba despre Iran, ar trebui mai întâi știut că Iranul practică un soi de altă religie decât lumea sunnită, decât ceilalți musulmani și că are în spate o istorie multimilenară și o cultură dintre cele mai complexe, ba chiar că influența iraniană s-a resimțit de-a lungul timpului în toate cele trei religii monoteiste: iudaism, creștinism, islam.
Se întâmplă deseori să vedem intelectuali care, scriind despre Islam, folosesc ca sinonim sintagma „lumea arabă". Or, evident, Islamul nu este „lumea arabă”.
Arabii sunt o minoritate în Islam. Iranienii nu sunt arabi; afganii și turcii nu sunt arabi; cea mai mare nație din Islam sunt indonezienii, urmați de pakistanezi, care nu sunt arabi. După Pakistan vine apoi India în termen de importanță numerică a musulmanilor. Pe de altă parte, trăiesc milioane de arabi creștini, în Orientul apropiat și Egipt.
E limpede: câtă vreme vom confunda musulmani cu arabi vom continua să nu știm pe ce lume trăim. Mai ales că până și unii lideri politici fac asemenea confuzii. Așa că: musulman și arab nu înseamnă câtuși de puțin același lucru. Arabii fiind o minoritate în Islam, ba chiar existând milioane de arabi creștini persecutați prin Egipt și tot Orientul Apropiat, iar cele mai mari țări musulmane fiind Indonezia, Pakistanul, India, Bangladesh, Nigeria, Iran și Turcia, unde nimeni nu vorbește arabă (după cum nu sunt arabi nici afganii, uzbecii, uigurii, cecenii și alții), e uluitor că unii intelectuali încă mai confundă musulmani și arabi.
Sunniți - șiiți: două religii diferite
Apoi, în contextul conflictelor din Orientul apropiat si al relațiilor complexe ale Occidentului cu Iranul, e regretabil că politicienii și strategii militari occidentali nu au mai limpede in minte diferențele profunde dintre cele două religii vrăjmașe care sunt islamul sunnit și islamul șiit.
Intr-adevăr, e vorba practic de două religii opuse, iar nu de două branșe ale aceleași religii, cum ar fi, la creștini, ortodocșii și catolicii. Suniții sunt majoritari in lumea musulmană, in vreme ce șiiții sunt cei din Iran, din cea mai mare parte a Irakului si din câteva alte locuri, unde trăiesc ca minorități deseori persecutate.
Faptul că si unii si alții folosesc Coranul nu îi face să fie aceeași religie. Ca o analogie, Vechiul Testament al creștinilor nu e altceva decât Tora ebraică cu o serie de capitole adăugate în final. De fapt, analogia cu opozița teologică și metaistorică dintre evrei și creștini este valabilă si în cazul opoziției dintre sunniți și șiiți.
Așa precum, in metaistoria creștină, evreii sunt considerați a fi ucis figura fondatoare, polul mistic ce era Isus, la fel, pentru șiiți inamicii totali, cu care nu poate exista împăcare, sunt musulmanii sunniți, care au masacrat figurile fondatoare ale șiismului: imamul Ali și fiii săi Hasan și Husein.
Pentru șiiții iranieni și irakieni, așadar, sunniții sunt dușmanii cosmici, care, pentru că i-au ucis pe profeții și stâlpii șiismului - religie a martiriului diferită de sunnismul originar, la fel cum creștinismul este o religie a martiriului în fața iudaismului originar - nu mai poate exista împăcare.
La rândul lor, pentru sunniți - șiiții sunt niște eretici ce trebuie stârpiți. Si pentru unii si pentru ceilalți, creștinii si evreii sunt de preferat branșei musulmane rivale. Faptul că și unii și alții merg în pelerinaj la Mecca nu îi apropie mai mult decât îi apropie pe creștini de evrei faptul că și pentru unii și pentru ceilalți Ierusalimul are o semnificație metaistorică.
Asta nu doar că explică dușmănia de nestins intre Iran și Islamul sunnit, dar face cu atât mai rizibile afirmațiile acelor militari și politicieni politicieni occidentali care merseseră până la a sugera că Iranul ar fi colaborat cu al-Qaeda sunnită și jihadistă.
Complexul de superioritate Iranian
Iranienii trăiesc apoi un solid sentiment de superioritate, aproape un complex al superiorității, de fapt, față de arabi și turci. Nu doar că limba iraniană, din familia indo-europeană, este una dintre cele mai vechi limbi atestate din lume, dar iranienii au dat planetei două religii de importanță majoră (zoroastrismul și maniheismul) și au influențat profund monoteismul semit. Noțiunile de Rai și Iad, conceptul de Impărăția Cerurilor, îngerii și viața de apoi, toate acestea ne vin de la iranieni, ba chiar etimologic termenul însuși de Paradis, central în iudaism, creștinism și islam este un iranism.
Chiar și noi, în română, avem foarte multe iranisme, venite prin turcă și devenite absolut firești în limbă, precum atotprezentul dușman, termen central în dualismul iranian pentru a numi Răul, încă din Antichitate.
Mulți din termenii persani ajunși în română prin turcă au dispărut astfel în turcă, alții sunt învechiți acum în română, sau înțeleși doar în textele istorice: aferim, firman, nefer… Nefer (pers. nafar) nu înseamnă de altfel decât om, persoană. Mulți sunt termeni de civilizație ajunși până în cotidianul țăranilor: cerdac, basma etc.. Cerdac este chahar-dak, ceva pus pe patru stâlpi, de pildă.
Șatra, apoi, înițial cortul, dar specializată recent la noi în sensul de așezare țigănească. Șatra e din persană venit la noi prin turcă, el nu e un termen țigănesc, nu este folosit de țigani și nu are nimic de-a face cu sanscritul kshatriya, cum visează ocultiștii romantici care uită că țiganii au fost întotdeauna casta cea mai jos, intușabili pretutindeni și că nu pot proveni din casta indiană a războinicilor, ci din paria de neatins.
Și, desigur, termenul de dușman, dușmanul dat de persani tuturor popoarelor din Balcani până în India, inamicul prin excelență și tot ce e rău. Puțini termeni sunt mai persani decât dușmanul, semantem ideologic care urcă până în zoroastrism, desemnând răul prin excelență.
Multe cuvinte din vocabularul fundamental al țăranilor, al economiei rurale - cuvinte banale precum cioban, dușman, murdar - au nebănuite origini iraniene, cuvinte ajunse la noi prin turcă.
Știind toate acestea, pricepem ignoranța lui George Bush, care după “mama tuturor bătăliilor” împotriva lui Saddam Husein explica numărul insuficient de traducători pentru trupele americane din Irak prin aceea că mulți traducători sunt ocupați în Afganistan. În realitate, în Afganistan, țară unde limba oficială e tot farsi, ca în Iran (mai fiind numită tadjică, sau dari) și unde se mai vorbește paștu, tot o limbă iraniană, în Afganistan, așadar, ca și în Iran, nimeni, absolut nimeni, afară de doi-trei profesori universitari sau teologi erudiți, nimeni nu vorbește arabă, așa cum nimeni nu vorbește arabă în niciuna din țările musulmane mari: Indonezia, Pakistan, Turcia sau Bangladesh.
Pentru un iranian sau afgan, a fi tratat de “arab” e mai rău decât pentru un român care ar fi luat de slav.
Am vrut doar să dau aici o firimitură din ce ar putea redeveni marea cultură iraniană după căderea (iminentă, cum se pare) mollahilor. Vom reveni.
