Lituania: 35 de ani de la asaltul turnului TV din Vilnius. Lituanienii au reușit să-și apere independența față de URRS
La 35 de ani de la asaltul sângeros asupra turnului de televiziune din Vilnius, Lituania își comemorează una dintre cele mai dramatice pagini ale luptei pentru libertate. În noaptea de 12 spre 13 ianuarie 1991, civili neînarmați au înfruntat trupele sovietice pentru a apăra simbolurile statului lituanian, plătind cu viața prețul independenței față de URSS, proclamată cu mai puțin de un an mai devreme.
În urmă cu 35 de ani, în ianuarie 1991, Lituania a reușit să-și apere independența față de URSS, proclamată la 11 martie 1990. După o îndelungată blocadă economică și energetică, conducerea sovietică a decis să recâștige controlul deplin asupra acestei republici baltice care a fost prima care a îndrăznit să părăsească Uniunea Sovietică.
Imediat ce, la 7 ianuarie 1991, guvernul lituanian a anunțat liberalizarea prețurilor, la Vilnius a sosit unitatea specială „Alfa”, iar forțele pro-sovietice au organizat mai multe mitinguri împotriva independenței. Informațiile despre o posibilă preluare a puterii au devenit cunoscute, iar președintele Consiliului Suprem al Lituaniei, Vytautas Landsbergis, a făcut apel la populație să apere clădirea parlamentului și alte obiective importante, scrie Currenttime.tv.
În zilele de 11 și 12 ianuarie, unitatea „Alfa”, sprijinită de Divizia din Pskov, a ocupat Casa Presei, sediul Radioului și Televiziunii Lituaniene, turnul de televiziune din Vilnius și alte obiective strategice din capitală și din alte orașe. În timpul asaltului asupra turnului de televiziune au murit 14 apărători. Moscova nu a îndrăznit însă să atace clădirea Seimasului (Parlamentul Lituaniei n.r.).
La începutul lunii ianuarie 1991, guvernul de la Vilnius anunțase că este nevoit să majoreze de câteva ori prețurile la produsele alimentare. Această decizie a declanșat un val de proteste antiguvernamentale, care au dus la demisia guvernului condus de Kazimira Prunskienė.
Conducerea URSS a folosit aceste mitinguri drept pretext pentru o soluționare forțată a situației. La o sesiune a Sovietului Suprem al URSS, transmisă la televiziune, a fost citită o „telegramă a muncitorilor din Lituania, cu apel către conducerea unională de a restabili ordinea în republică”.
Mihail Gorbaciov a cerut autorităților lituaniene „restabilirea aplicării Constituției URSS și anularea actelor anticonstituționale adoptate anterior”. În același timp, comuniștii-conservatori locali au anunțat crearea Comitetului Național de Salvare a Lituaniei (a cărui componență completă nu a fost făcută publică), restaurarea puterii sovietice și au solicitat Moscovei introducerea trupelor.
Pe parcursul zilelor de 11–12 ianuarie, militarii sovietici rămași în Lituania, alături de parașutiști și ostași ai detașamentului cu destinație specială „Alfa” trimiși ca întăriri, au început să ocupe obiective strategice din Vilnius și din alte orașe. Armata sovietică a preluat controlul asupra Ministerului Apărării al Lituaniei, Casei Presei și centralei telefonice.
Ca reacție, președintele Consiliului Suprem, Vytautas Landsbergis, a chemat populația să iasă în stradă pentru a apăra parlamentul, centrul de radioteleviziune și turnul de televiziune. La Vilnius au venit mii de oameni din întreaga țară.
„Nu aveam atunci nicio armă, astfel că oamenii și-au apărat libertatea cu pieptul. Ei înconjurau în cercuri instituțiile strategice, precum parlamentul și televiziunea”, își amintește Algirdas Kaušpėdas.
În noaptea de 12 spre 13 ianuarie, militarii sovietici au luat cu asalt centrul de televiziune și turnul TV. În urma intervenției au murit 14 apărători ai turnului, iar sute de persoane au fost rănite. Oamenii au fost uciși de gloanțe sau zdrobiți de șenilele tancurilor. În timpul acestor evenimente a murit și un ostaș al detașamentului „Alfa”, împușcat accidental de colegii săi în timpul asaltului.
La acea vreme, Algirdas Kaušpėdas era un participant activ al mișcării „Sąjūdis” și conducea Televiziunea Națională Lituaniană. „Televiziunea nu a putut fi apărată. Militarii au pătruns în clădire, iar eu mă aflam în interior. Am rezistat cât am putut, dar când au început să tragă în uși, am fost nevoiți să ne predăm. După aceea am fost aruncați afară destul de brutal. Același lucru s-a întâmplat și la turnul de televiziune”, povestește Kaušpėdas.
Armata sovietică nu a atacat clădirea parlamentului lituanian, ceea ce a permis evitarea unei vărsări de sânge și mai mari.
Evenimentele de la Vilnius au devenit cunoscute în întreaga lume. Acțiunile armatei sovietice au fost condamnate nu doar în Occident, ci și în alte republici unionale.
Niciun membru al conducerii URSS nu și-a asumat responsabilitatea pentru cele întâmplate. Mihail Gorbaciov a declarat că nu a dat niciun ordin militarilor și că ar fi aflat despre evenimentele de la Vilnius abia dimineața. Totuși, după cum relata Vytautas Landsbergis, acesta a încercat toată noaptea să ia legătura telefonic cu Gorbaciov.
„Nu m-au pus în legătură cu Gorbaciov, dar mi s-a promis că tot ce vreau să spun îi va fi transmis imediat. Am cerut să i se transmită că îl rog insistent, în calitate de comandant suprem, să oprească imediat acțiunea începută, al cărei plan era deja pus în aplicare, pentru a nu se vărsa sângele oamenilor nevinovați. Și acest lucru trebuia făcut imediat. Nu știam dacă se va face. Dar Gorbaciov știe: dacă se va vărsa sânge, acesta va fi pe mâinile lui”, își amintea Landsbergis în cartea sa.
„Această acțiune lipsită de talent, cu asaltul turnului de televiziune, este legată tocmai de faptul că Gorbaciov s-a speriat și nu a semnat decretul privind introducerea stării de urgență; altfel, totul s-ar fi desfășurat strict în cadrul legii și nimeni nu ar fi putut acuza pe nimeni de nimic. Armata și KGB-ul erau pregătite să acționeze. Și s-ar fi repetat Piața Tiananmen, ca în China; evident, rezultatul ar fi fost același ca în China”, reflectează Viktor Alksnis (fost politician lituanian care nu a sprijinit independența republicii și a susținut GKCP n.r.), părând să sugereze că scenariul chinezesc este, de fapt, visul său, scrie Meduza, cu referire la memoriile scriitorului Mihail Zîgari.
În cartea sa „Tiomnaia storona Zemli” (Partea neagră a Pământului) autorul scrie că Anatoli Cerniaev, consilierul lui Gorbaciov pentru relații internaționale, a fost îngrozit de situația creată și a încearcat să obțină de la liderul sovietic măcar o explicație: „Dar de ce tancurile? Doar este o catastrofă pentru cauza dumneavoastră. Chiar merită Lituania asemenea sacrificii?!”. „Nu înțelegi”, răspunde Gorbaciov. „Armata. Nu puteam pur și simplu să mă distanțez și să condamn, după ce acolo, în Lituania, militarii și familiile lor din garnizoane au fost batjocoriți în asemenea hal.”
După cele întâmplate, Gorbaciov este blestemat de toți: de lituanieni, de armată și de democrații ruși, conchide autorul cărții.
Evenimentele din ianuarie 1991 de la Vilnius au fost examinate de instanțele lituaniene. În 2019, peste 60 de persoane, printre care fostul ministru al Apărării al URSS, Dmitri Iazov, au fost găsite vinovate de crime de război și crime împotriva umanității și condamnate în lipsă la diverse pedepse cu închisoarea. Iazov a primit zece ani de detenție (a murit la Moscova, la mai puțin de un an după sentință, în februarie 2020). Mihail Gorbaciov, citat ca martor, nu s-a prezentat în instanță.
Pedepse efective au primit doar doi condamnați: liderii comuniștilor-conservatori lituanieni, Mykolas Burokevičius și Juozas Jermalavičius, care îi ceruseră lui Gorbaciov să introducă trupele URSS la Vilnius. Aceștia au fost condamnați la 12, respectiv 8 ani de închisoare.
Independență recunoscută
La 17 martie 1991, în URSS a fost organizat un referendum privind păstrarea Uniunii. Șase republici l-au boicotat: Georgia, Armenia, Moldova, Letonia, Estonia și Lituania.
Cu o lună mai devreme, Lituania organizase propriul referendum privind independența, în cadrul căruia peste 90% dintre participanți au votat „pentru”. La Moscova, acest referendum a fost declarat ilegal, însă nu au urmat sancțiuni, deoarece „parada suveranităților” începuse deja în alte republici, iar manifestațiile se desfășurau în întreaga țară.
La 19 august 1991, la Moscova a avut loc puciul GKCP, care a eșuat după două zile. Abia după acest eveniment, consideră Algirdas Kumža, independența Lituaniei a devenit un fapt împlinit:
„De ce cred că independența deplină am simțit-o abia după eșecul GKCP? În primul rând, doar atunci armata a eliberat clădirile ocupate – televiziunea, radioul, turnul TV și altele. În al doilea rând, doar atunci au început să curgă, ca o ploaie, recunoașterile oficiale ale comunității internaționale privind independența Lituaniei. Până atunci simțeam mai mult sprijin moral.”
URSS a recunoscut independența Lituaniei la 6 septembrie 1991, cu patru luni înainte de propria sa dizolvare. Primul președinte oficial al Republicii Lituania independente a fost fostul comunist Algirdas Brazauskas. În 2004, Lituania a devenit membru cu drepturi depline al Uniunii Europene și al NATO.
