Corespondență Dan Alexe | „Restituirea” operelor de artă jefuite în timpul colonizării: Dezbateri aprinse în mai multe țări europene
Parlamentul francez a aprobat, la cererea unui grup de academicieni, o simplificare a procesului de restituire a proprietăților și obiectelor artistice și arheologice dobândite „ilegal” de Franța în epoca colonială. Această lege-cadru ar urma să instituie în special o „comisie națională permanentă” pentru a examina cererile din partea țărilor de origine, cel mai adesea din Africa.
Totul a pornit de altfel de la un raport comandat încă din 2020 de Emmanuel Macron, însă legea nu face decât să confirme inițiative similare în alte țări europene care au posedat colonii, în special în Belgia sau Germania.
Această nouă metodologie ar putea permite procesarea mai multor cereri deja depuse de diferite țări. Raportul Senatului francez enumeră aproximativ o duzină de astfel de cereri de restituire, unele foarte generale, altele mai specifice. Algeria, de exemplu, solicită efectele personale ale emirului Abdelkader, un erou anticolonial, iar Mali solicită piese din tezaurul din Ségou. Benin, (fostul Dahomey) care a primit deja 26 de obiecte în ultimii ani, inclusiv în 2021 tronul regelui Ghézo, a depus și alte cereri, cum ar fi cea pentru o statuie a zeului Gou.
Având în vedere că mai multe foste colonii sunt acum guvernate de regimuri ostile Franței, această lege are și o dimensiune diplomatică sensibilă. Rămâne un obstacol greu de depășit: Consiliul Constituțional. Incertitudinea persistă, deoarece un aviz al Consiliului de Stat a stabilit că restituirea bunurilor dobândite prin moșteniri și donații trebuie să fie guvernată de un „interes public superior”. Cu toate astea, atât Senatul, cât și guvernul consideră că acest risc de neconstituționalitate este limitat.
Între timp, Parlamentul algerian a adoptat în unanimitate o lege care incriminează colonizarea franceză; Parisul deplânge „o inițiativă ostilă”. Membrii Adunării Naționale a Popularului Algerian au votat în favoarea acestui proiect de lege care prevede în special scuze oficiale din partea Franței, restituirea arhivelor și un mecanism de compensare pentru „daune materiale și morale”.
Germania va restitui la rândul ei fostei colonii Namibia resturile umane, printre altele: multe cranii și alte oseminte aduse de militarii germani pentru a fi studiate în era teoriilor rasiale și care acum sunt împrăștiate prin depozitele și colecțiile multor muzee germane.
În schimb, o țară care refuză asemenea restituiri este Marea Britanie. Londra refuză de exemplu să restituie Greciei frizele Partenonului. British Museum a achiziționat frizele în 1802 de la diplomatul britanic Lord Elgin, care le-a scos din Partenon, în Grecia aflată atunci sub ocupație otomană. Un „jaf” pentru autoritățile elene, care cer de zeci de ani restituirea acelor statui din marmură.
Statuile, datând din sec. V î.e.n, sunt una din gloriile expuse la British Museum. Grecia le reclamă de decenii și a căutat chiar să se folosească din plin de negocierile Brexitului, când Marea Britanie a părăsit UE, pentru a le recupera. Tabloidul Daily Express a scris atunci că manevra este o “scamatorie politică ieftină” pentru a pune presiune pe Londra.
„Acropolis, adieu”
În 2023, ministra britanică a Culturii de atunci, Michelle Donelan, a zdruncinat speranțele grecești de a vedea frizele Partenonului de la British Museum revenind în sfârșit la Atena.
Directorul muzeului din Londra ar fi fost atunci în favoarea unui împrumut pe termen lung - 100 de ani - al statuilor către Muzeului de pe Acropole, dar ministra britanică a culturii Donelan a insistat că frizele „aparțin Regatului Unit”.
„Am fost foarte clară în acest sens: nu cred că statuile ar trebui să se întoarcă în Grecia”, a spus ministra.
„The horror!”: Belgia, Congo și fantomele regelui Léopold
Chiar și Belgia nu s-a împăcat decât parțial și foarte recent cu trecutul său colonial. Însemnele lui încă presară orașele, în special Bruxelles, de la Rue des Colonies în plin centru, până la splendidul Muzeu al Africii din Tervuren. Acum însă, protestatarii vizează în primul rând statuile regelui Léopold, cel care l-a plătit pe exploratorul Stanley („Dr. Livingstone, I presume?”) pentru a parcurge teritoriile încă neocupate și care a obținut din partea marilor puteri, în urma unei conferințe internaționale în 1885, să ocupe acel uriaș teritoriu cu titlu personal, în numele său propriu (și cu numele aproape ironic de: Statul Independent Congo, État indépendent du Congo).
Regimul colonial belgian în Congo a fost bazat aproape exclusiv pe extragerea cauciucului și a altor materii prime, iar pe asta s-a ridicat întreaga infrastructură și toată administrația uriașei regiuni. Violența a fost multiplă, permanentă, realitatea ei indiscutabilă. De pe atunci se spun cele mai mari orori despre colonialismul belgian, care a fost ținta unei campanii britanice permanente.
Pentru restul planetei din cele trei sferturi de secol de dominație belgiană în Congo nu va rămâne deloc imaginea de misiune civilizatoare pe care ar fi dorit-o regele Léopold, ci fraza obsesivă a personajului Kurtz din romanul lui Conrad (repetată de personajul cu același nume în Apocalypse Now al lui Coppola): „The horror! The horror!”...
Multe jafuri coloniale sunt legate de genocide trecute
S-a scris mult în ultimele vremuri despre pocăință, în urma unor genocide ale sec. XX african: unul care a deschis veacul trecut, cel comis de germani în posesiunile lor africane, și cel care a închis apoi secolul, genocidul din Rwanda, unde Franța a jucat un rol tulbure.
Primul genocid modern, așadar, înainte de cel comis de tânărul stat turc împotriva armenilor, a fost campania de exterminare dusă de germani în teritoriile care astăzi formează țara africană numită Namibia. Acolo, între 1904 și 1908, militarii germani au ucis sistematic zeci de mii de membri ai populațiilor herero și nama care nu acceptau să se supună dominației germane sau să-și părăsească pământurile ancestrale.
Recent, Germania a recunoscut explicit genocidul (Völkermord) și a anunțat și că va plăti 1,1 miliarde de euro sub forma unui fond de dezvoltare. Dar, scrie publicația germană Die Welt, descendenții populației herero din Namibia nu sunt deloc mulțumiți de această „pomană” și „umilință” și nu doresc să se întâlnească cu actualul președinte german Frank-Walter Steinmeier.
În trecut, în fosta sa calitate de ministru de externe, Steinmeier a fost cel care a purtat, ani de zile, negocierile cu guvernul de la Windhoek, din Namibia, înainte ca Germania să recunoască genocidul printr-un „tratat de reconciliere”. Dar mulți herero nu sunt mulțumiți de proiectele de dezvoltare asociate tentativei de reconciliere. În viitorul apropiat, este plănuit ca Steinmeier să meargă să ceară oficial iertare în fața parlamentului namibian pentru „suferințele nemăsurate” cauzate de germani în ceea ce este astăzi Namibia.
Dar un apel al populației herero către Vekuii Rukoro, care este considerat a fi marele șef herero, ridică serioase îndoieli.
„Pentru popoarele Herero și Nama, Steinmeier va fi o persoană non grata.”, spune Vekuii Rukoro, citat de Die Welt. „El nu este binevenit. Tot ce se pregătește aici este un circ, un spectacol de PR. Noi vom protesta în cea mai mare măsură posibilă”.
Este al treilea genocid recunoscut legal de Germania, după cel împotriva evreilor, Holocaustul, dar și genocidul comis de Turcia împotriva armenilor, în timpul Primului Război Mondial, care e recunoscut legal în Germania. De altfel, cum au scris- istoricii, în Namibia s-au născut lagărele de concentrare (și de exterminare) ale germanilor care aveau să ducă direct la Auschwitz.
Evident, recunoscând genocidul de acum mai mult de un secol, statul german practică din nou ceea ce filozoful Peter Sloterdijk a numit metanoia, termen care în greacă desemnează regretul împăciuitor, reconstruirea după un dezastru: procesul prin care o țară învinsă își asumă rătăcirile trecute, se pocăiește, recunoaște tot și se ocupă, odată împăcată cu trecutul, numai de prosperitate încăpățânată și pașnică, restituind și operele jefuite odinioară.
Pocăința franceză
Dar la rândul său, Emmanuel Macron a călătorit în mod repetat la Kigali, capitala Rwandei, unde a recunoscut vinovăția parțială a Franței („les responsabilités”) în felul în care genocidul din Rwanda, în 1994, s-a derulat fără ca cineva să intervină, însă în acest caz Macron a ținut să sublinieze că «Franța nu a fost complice».
În 1994, sub ochii comunității internaționale, majoritatea locuitorilor de etnie hutu din Rwanda a căutat să extermine și a măcelărit aproape un milion de membri ai minorității tutsi.
Macron a căutat astfel un nou start în relațiile tulburi ale Franței cu continentul african. Este vorba mai ales de ceea ce se numește „la Françafrique”, vechea Africă a coloniilor franceze, compusă din țările în care și astăzi franceza este limbă oficială și care (poate nu întâmplător, cum subliniază mulți) cuprinde multe din țările cele mai sărace de pe continentul african.
În chestiunea Rwandei, acceptarea responsabilității de către Macron vine însă târziu și doar parțial. Ca un contraexemplu: Belgia, vechea putere colonială a Rwandei, a făcut asta deja în urmă cu 11 ani, când premierul de atunci, Guy Verhofstadt, a cerut iertare Rwandei, fără nuanțe, cum a amintit-o atunci la Bruxelles cotidianul Le Soir într-un editorial. Probleme legale ale returnării obiectelor spoliate
Datorită principiului inalienabilității colecțiilor publice în vigoare în Franța, returnarea obiectelor culturale în țările lor de origine putea fi, până în prezent, efectuată doar de la caz la caz, prin legi specifice. Acesta a fost cazul în 2020 pentru returnarea obiectelor în Senegal și Benin. Uneori, un „împrumut” sau un „depozit” era preferat unei restituiri integrale, pentru a evita trecerea prin Parlament. Aceasta putea implica anunțuri prezidențiale în timpul vizitelor diplomatice, un proces uneori descris ca fiind „arbitrar” sau un „act de favoare regală”. Acesta a fost recent cazul Djidji Ayokwe, o „tobă vorbitoare” confiscată din Coasta de Fildeș în 1916, a cărei restituire a fost posibilă printr-o lege din vara trecută.
Într-o abordare transpartinică, senatorii au votat zilele trecute pentru a face obligatorie consultarea cu o „comisie națională permanentă” și un „comitet științific bilateral” – adică un comitet compus din specialiști atât din țara solicitantă, cât și din Franța – pe baza unor criterii specifice care să certifice legalitatea alocării.
„Trebuie să înfruntăm istoria”
Proiectul de lege vizează doar proprietățile dobândite între 1815 și 1972, adică între începutul celui de-al Doilea Imperiu Colonial Francez și intrarea în vigoare a unei convenții UNESCO care stabilește un regim de restituire în dreptul internațional. Aceste intervale de timp, precum și criteriile utilizate, au făcut obiectul dezbaterii.
„Trebuie să înfruntăm istoria direct [ ... ]. Totul indică un sistem colonial care a organizat, facilitat și legitimat extragerea masivă de bunuri culturale”, a insistat senatoarea Mathilde Ollivier, din partea Partidului Ecologist, care ar fi dorit să vadă responsabilitatea colonială a Franței recunoscută mai clar în acest text.
Algeria cere Franței reparații coloniale
În decembrie 2025, parlamentul din Algeria, țară care întreține relații foarte tensionate cu Parisul, a adoptat în unanimitate o lege care incriminează colonizarea franceză (1830-1962) și cere „scuze oficiale” din partea Franței, o măsură extrem de simbolică ce ar putea exacerba tensiunile dintre două țări deja aflate în criză.
Documentul format din cinci capitole, care cuprinde 27 de articole, acuză Parisul de un „refuz încăpățânat de a-și recunoaște explicit crimele coloniale”, detaliază „crimele comise de Franța” și solicită, în special, restituirea arhivelor și proprietăților algeriene transferate Franței în perioada colonială, precum și partajarea cu Algerul a hărților precise ale testelor nucleare franceze efectuate în Algeria între 1960 și 1966. Conform textului, statul algerian va acționa pentru a solicita Franței decontaminarea siturile de testare nucleară . Între 1960 și 1966, Franța a efectuat 17 teste în mai multe situri din Sahara algeriană.
În 2017, Emmanuel Macron, pe atunci candidat la președinția franceză , a descris colonizarea Algeriei drept o „crimă împotriva umanității”. „Face parte din acest trecut pe care trebuie să-l înfruntăm direct, cerându-ne scuze și celor împotriva cărora am comis aceste acte”, a spus el.
În urma publicării unui raport al istoricului francez Benjamin Stora în ianuarie 2021, Emmanuel Macron s-a angajat să ia „măsuri simbolice” pentru a încerca să reconcilieze cele două țări, dar de data aceasta a exclus „scuzele”. Apoi, el a provocat un val de indignare în Algeria punând sub semnul întrebării existența unei națiuni algeriene înainte de colonizarea franceză.
