O samă de cuvinte | Paștele Blajinilor sau cum nu reușim, de fapt, să scăpăm de morți
Există sărbători despre care știm exact de unde vin, cine le-a inventat și ce trebuie să faci ca să nu greșești ritualul: Crăciunul, de pildă, a fost domesticit până la kitsch planetar. Apoi există altele, mai încăpățânate, mai opace, care par să fi crescut din pământ odată cu satul și cu cimitirul. Paștele Blajinilor aparține fără îndoială acestei a doua categorii: o sărbătoare atât de vie încât nici nu mai știm exact când a început.
Ortodoxia are o relație mai intimă cu moartea decât catolicismul. Ritualurile pomenirii morților implică astfel o relație mai intimă cu cei plecați decât în alte religii. De aceea, pomenirea morților la ortodocși poate avea ceva festiv, sau chiar teatral, fără a avea nimic morbid, nu doar dacă ne gândim la fenomene precum Cimitirul Vesel din Săpânța, ci si amintindu-ne toate acele pomeni, oferite și viilor și morților, care se arată a fi o prelungire a unui ritual al comunicării cu cei decedați ce pare a veni în linie dreaptă din Antichitate.
Primele atestări incerte
Dacă ne întrebăm care sunt primele atestări la cronicari sau scriitori români ai cuvântului "blajin", descoperim cu surpriză că „blajin” nu apare la niciun cronicar major, cum apar cuvinte ca „român” sau „țară”, ci intră mai discret, pe filieră slavă, și îl prindem mai clar abia în texte târzii și în lexicografia veche.
„Blajin” vine din slavona veche blažĕnŭ („bun, fericit, binecuvântat”), iar asta e deja un indiciu:
termenul este de tip ecleziastic-slav, deci probabil circula în limbajul religios și popular înainte de a fi fixat în scris.
Primele atestări nu sunt așadar la cronicari, ci în texte mai târzii și nu există (după stadiul actual al cercetării) o atestare sigură, clară și celebră în cronicile lui Grigore Ureche, la Miron Costin sau la Ion Neculce.
Ceea ce e deja suspect și interesant, pentru că acești cronicari preferă termeni mai „latini” sau slavonisme de registru administrativ și politic, nu neapărat psihologic-afectiv. Cuvântul apare clar abia în dicționare vechi și glosare (sec. XIX), apoi în literatura secolului XIX (unde deja e complet naturalizat), de exemplu la autori precum Vlahuță, Gala Galaction, Goga etc.
Probabilitatea istorică reală (cea mai solidă ipoteză)
Pe baza tipului de cuvânt și a distribuției, „blajin” a circulat în limba populară medievală, probabil legat de imaginarul religios („blajinii” = oameni sfinți de la „Apa Sâmbetei”) și abia târziu a intrat în scrisul literar.
E un caz tipic de cuvânt popular slav, care a circulat oral, înainte de o intrare târzie în literatură. Adică exact genul de termen care a fost pronunțat de mii de ori la sate înainte să-l bage cineva în călimară.
Cum am menționat deja, cuvântul „blajin” însuși ne trădează o filiație clară: vine din slavonul blaženŭ, „fericit”, „binecuvântat”. Dar, ca de obicei, sensul a alunecat într-o direcție mai concretă și mai ciudată: „blajinii” nu mai sunt doar oameni buni, ci un popor întreg, retras undeva la marginea lumii, pe lângă misterioasa Apă a Sâmbetei. Ei sunt, în imaginarul popular, un fel de rude cosmice: blânde, dar complet deconectate de calendarul nostru.
Dar asta e deja faza matură, nu „nașterea”. Spre deosebire de „blajin” ca simplu adjectiv, Paștele Blajinilor a fost studiat etnografic și avem atât atestări, cât și explicații coerente. În tradiția populară (mai ales în Moldova și Bucovina), „blajinii” sunt ființe mitice, blânde, aproape sfinte, care trăiesc la marginea lumii, sau pe lângă „Apa Sâmbetei”. Unele credințe spun că sunt descendenți ai lui Set (fiul lui Adam) și că ei află de Paște abia când ajung la ei cojile de ouă roșii.
Romulus Vulcănescu, care a început să strângă date despre asta inca in perioada interbelica, a descris un ritual identic cu cel de astazi, in care femeile merg sa boceasca mortii, dupa care pun pe apa coji de oua rosii si bucatele de paine si colaci ca sa se bucure si blajinii.
Acesti blajini sunt niste fapturi misterioase si bune, un fel de pitici prieteni cu oamenii, care mai sunt numiti misterios „rohmani“. Rohmanii sau blajinii sunt niste creaturi ce exista inca de la inceputul lumii; sint incapabili sa comita rele si traiesc intr-o lume paralela, dincolo de apa Sîmbetei. (De aceea li se trimit coji de ou si paine pe firul apei, ca sa stie si ei cind e Pastele, pentru ca altminteri nu au notiunea timpului.)
Acesti omuleti, blajinii, mai sint asadar numiti si „Rohmani“... S-a discutat mult despre acest termen, ajungandu-se pana la ipoteze fanteziste cum era cea a lui Nicolae Cartojan, care facea termenul "rohman" sa vina din sanscritul "brahman"!... In realitate, „rohman“ are o origine vizibil iraniana, el insemnand in persana veche „luminos“. Blajinii/rohmanii facand doar binele, ei sunt asadar desemnati drept fapturi luminoase. O influenta de tip dualist iranian s-ar explica usor, daca ne amintim ca iranienii stepelor - scitii - se intindeau pina in Moldova, ca numele orasului Iasi vine de la ei si ca tot de la ei au ramas denumirile principalelor râuri din jurul Marii Negre, de la Dunare pina la Don, trecand prin Prut, Nistru si Nipru.
Atitudinea bisericii fata de acest ritual e una neutra, mergand spre descurajarea obiceiului. In multe locuri, preotii sunt chemati, e drept, sa savarseasca in lunea dupa duminica Tomei o slujba pentru sufletele celor raposati. Avand in vedere ca in nicio carte de cult nu se afla tipicul specific acestei slujbe, ea e de multe ori improvizata si expediata rapid, pentru a se trece deindata la ospăț.
Ritualul Radoniței (care da, seamănă suspect de mult cu Moldova)
Radonița este o sărbătoare ortodoxă populară de pomenire a morților, celebrată în a doua săptămână după Paște (de obicei într-o marți). Este răspândită în Russia, Bielorusia, Ukraina și, relevant pentru noi, Republica Moldova.
Numele vine din slavă: rad- = „bucurie”, deci literalmente: „ziua bucuriei (pentru morți)”. Ceea ce pare aproape indecent: — cum adică bucurie în cimitir? Dar logica e aceeași ca la Paște: Hristos a înviat, adică: moartea e „înfrântă”. Deci nu plângi morții, ci le duci vestea cea bună. Structura e aproape identică cu Paștele Blajinilor: Vizita la cimitir; curățarea mormintelor; lumânări și rugăciuni. Ofrande: ouă roșii, colaci, vin.
Diferența subtilă față de Paștele Blajinilor este însă fundamentală. Radonița nu implică „blajini”; nu are mitologia Apelor Sâmbetei. Nu există un “popor ascuns”, este mai „curată” teologic, căci se ocupă doar de morții familiei. Ritualul Radoniței este astfel aproape identic cu cel al Paștelui Blajinilor: vizite la cimitir, curățarea mormintelor, ouă roșii, colaci, vin, mese improvizate printre cruci. Uneori, oamenii chiar mănâncă acolo, între vii și morți, într-o convivialitate care scandalizează doar pe cei care nu o înțeleg. Diferența esențială este că Radonița rămâne mai „curată”: nu are blajini, nu are geografie mitologică, nu are povestea cu Apa Sâmbetei. Este pur și simplu o zi în care li se spune morților: „Hristos a înviat.”
Sub toate aceste straturi, rămâne însă ceva mult mai simplu și mai universal. Paștele Blajinilor nu este, în fond, despre morți. Este despre incapacitatea noastră de a accepta că ei sunt definitiv plecați. Mergem la cimitir nu ca la o frontieră, ci ca la o anexă a satului. Curățăm, aprindem lumânări, împărțim mâncare, vorbim. În unele locuri, chiar râdem. Moartea este astfel negociată, nu negată, dar nici acceptată complet.
O sărbătoare „de dincolo”
Aici avem deja un nucleu mitologic clar: un popor „de dincolo”, bun, ignorant de timp, dependent de semnele trimise de cei vii. Pe scurt: nu este o sărbătoare creștină propriu-zisă, nu apare în Biblie; nu are canon liturgic; Biserica a tolerat și integrat practica. Cercetarea etnografică spune clar: este o tradiție pre-creștină, legată de cultul morților.
Și aici apare una dintre cele mai frumoase invenții ale spiritului rural: blajinii nu știu când e Paștele. Nu au ceas, nu au preot, nu au clopot. Află vestea doar atunci când ajung la ei cojile de ouă roșii aruncate pe apă de cei vii. E un mecanism aproape poetic, dar și profund pragmatic: cineva trebuie să le spună morților că moartea a fost, măcar simbolic, înfrântă.
Sensul profund (dincolo de kitsch-ul modern cu mici, ouă, copane depui și flori de plastic) este că sub straturile de grătare din cimitir și farfuriile de unică folosință și de competițiile sociale cu cine oferă masa mai bogată, există un nucleu foarte vechi: comuniunea simbolică între vii și morți. Dar Paștele Blajinilor nu este doar despre morți, ci despre faptul că nu acceptăm complet că aceia sunt plecați definitiv.
