O samă de cuvinte | «Preșidenție» și «interlocuitori»: despre clișeele jurnalistice și alte neglijențe și nepăsări
În această zi de sărbătorire a 250 de la independența Statelor Unite (SUA), eveniment în urma căruia a fost creată funcția de „președinte”, merită să amintim că printre nenumăratele neglijențe jurnalistice, se numără sumedenie de termeni rău pronunțați sau rău scriși, unul dintre aceștia, foarte frecvent, fiind a pronunța „preșidenție” în loc de corectul președinție.
O monstruozitate sonoră, desigur, căci noi spunem președinte, iar nu „preșident”, iar de aici: - președinție. Dar „preșidenție” am tot auzit pe la televiziunile române pe când se discuta zilele trecute despre laudele adresate de Nicușor Dan lui Donald Trump și publicate pe o platformă a ideologilor dreptei MAGA din SUA întru celebrarea Zilei Independenței, „4th of July”.
Nu mai vorbim de iritantul „a inerva” pentru a enerva („ce mă inervezi!”), pronunție pe care o credeam pierdută de câteva generații, dar care a reapărut enervant printre tineri. La acest capitol al pronunției greșite mai intră însă și adjective precum „mândrii”, mândru la plural, adică corect: mândri, care de multe ori e scris (și l-am auzit chiar pronunțat) cu un i lung: mândrii („noi suntem mândrii”).
E drept că este vorba acolo de aceiași oameni care ezită între „aceeași” și „aceiași”, între „fi” și „fii” (sau „ști” și „știi”) și care doar rareori și din neatenție ar putea să scrie corect cei trei -i- ceruți de finalul articulat al pluralelor „fiii”, „copiii” sau „propriii” (oh, de câte ori n-am văzut pe rețelele sociale oameni mândri de „proprii copii”, de odraslele lor cu identitatea pocită de necunoașterea regulilor ortografice).
Ar trebui întocmită o listă cu toate aceste erori frecvente care pocesc limba, multe ieșite din jargonul jurnaliștilor superficiali. De pildă: „interlocuitorii”, cum am auzit deunăzi spus repetat la Realitatea Plus. Noi spunem însă corect „interlocutor”, desigur, nu „interlocuitor”, căci termenul nu desemnează pe cineva care locuiește, ci un locutor, cineva care vorbește, loquitur, iar nu un locuitor.
Tot interpretarea populară a unor cuvinte împrumutate îi face pe unii să formeze pluralul „algoritmuri” și am tot auzit „algoritmurile” pentru algoritmi“, „ansamblul de reguli cerute de înlănțuirea unui sistem de operații abstracte, despre care unii cred că ar veni de la „ritm” și de la un misterios de dureros „algo-”, un algoritm deci, când de fapt cuvântul vine de la pronunțarea în latina Renașterii a numelui matematicianului arab al-Khwarezmi, „cel din Horezm”, inventatorul algebrei (al-jabr). În Occidentul creștin numele Al-Khwarezmi a fost preluat ca Algoritmi.
Vine apoi dezastrul pronunțării numelor proprii, mai ales cele exotice. Nu mai vorbim de Xi Jinping, unde foarte mulți pronunță Xi ca în Xerox sau în taxi, când de fapt avem acolo un «și-» prelungit, «și»… dar mult mai aproape de noi, să amintim acel H final, pur grafic, care nu se aude, din Hezbollah, partidul șiit fundamentalist religios pro-iranian din Liban. Foarte mulți pronunță H-ul final, când de fapt sonor este doar Hezbolla...
Eu m-aș mulțumi însă și cu un simplu Bruxelles pronunțat corect... Nu trebuie neapărat să graseiezi, ca francezii, și nici măcar să fluieri acel -u- cu buzele țuguiate, ca un -ü-, dar măcar accentul să cadă corect pe a doua silabă, adică nu BRUK-sel, ci bruk-SEL…
Clișee jurnalistice și alte neglijențe și nepăsări
Dar nu e vorba numai despre pronunția deficitară. Vin aici și sumedenie de clișee leneșe și repetitive, formulate deseori dintr-un soi de teamă sau din dorința de a evita cu orice preț expresii banale sau, doamne păzește, vulgare. Astfel, este folosit în mod excesiv, în limbajul jurnalistic și scriitoricesc, termenul „bărbat”, atunci când e vorba de o persoană de semn masculin.
Auzim astfel: „un bărbat din Buzău” a fost oprit, beat la volan, cu atâta alcool în sânge etc. Și se continuă: “bărbatul” a fost dus la post, sau “bărbatul” a fost luat la spital, sau la dezalcolizare, de parcă jurnalistul s-ar teme să spună “el”, ori “omul”, sau că “un buzoian” a fost prins.
Și tot de aici decurge și folosirea excesivă a pronumelor demonstrative. De exemplu, în loc să repete „bărbatul”, sau „făptașul”, sau orice cuvânt firesc, jurnalistul zice deseori enervant și robotic: „acesta” sau „acela”, „acesta a fost încarcerat”, de parcă simplul pronume personal, „el”, ar fi blestemat sau ar avea o notă de vulgaritate.
Sigur au să afirme unii, limba evoluează, însă noi știm că “limba evoluează» este cel mai adesea doar o metaforă leneșă pentru „descompunere”.
CITIȚI ȘI:
