Corespondență Dan Alexe | Summitul UE–Regatul Unit: Aduce oare Andy Burnham o nouă strategie față de Europa?
Summitul UE–Regatul Unit de la Bruxelles, programat pentru miercuri 22 iulie, va fi primul mare test european al noului premier britanic Andy Burnham. Deși este puțin probabil ca acesta să vină cu propuneri spectaculoase sau să răstoarne arhitectura Brexitului, simpla sa prezență schimbă deja atmosfera politică. Întrebarea nu este dacă Londra se pregătește să reintre în Uniunea Europeană, ci dacă noul guvern britanic va înceta să se comporte ca și cum Brexitul ar fi închis definitiv orice discuție cu și despre Europa.
Vineri 18 iulie, Andy Burnham a fost confirmat oficial lider al Partidului Laburist, iar astăzi, luni 20 iulie, preia cheile de la Downing Street, sediul oficial premierului, la doar 48 de ore înainte de a merge la Bruxelles pentru al doilea summit UE-Regatul Unit. Rareori un prim-ministru britanic a ajuns la o întâlnire europeană atât de repede, sub atât de multe așteptări.
Moștenirea lui Keir Starmer și a Brexitului
Keir Starmer, predecesorul lui Andy Burnham, moștenise o țară obosită de războiul politic intern, civil, al Brexitului și a ales o strategie foarte clară, dar care nu a funcționat așa cum așteptau ambele părți: normalizarea relațiilor cu Bruxelles-ul, fără a redeschide dezbaterea privind apartenența la UE. Formula sa era repetată aproape ritualic: nu la piața unică, nu la uniunea vamală, nu la libertatea de circulație. Relațiile urmau să fie reparate prin acorduri tehnice, sector cu sector, fără întrebări existențiale.
Noul premier și șef al partidului laburist, Andy Burnham, pare să privească lucrurile diferit. Nu este un federalist european și nici nu va propune o revenire spectaculoasă în Uniune. Dar, spre deosebire de Starmer, el nu consideră că Brexitul trebuie tratat ca un fapt istoric despre care nu se mai poate vorbi. În trecut, Burnham a declarat că și-ar dori ca Marea Britanie să revină cândva în Uniunea Europeană, chiar dacă nu vede acest lucru ca pe un obiectiv imediat.
Această nuanță este importantă. Ea schimbă psihologia relației dintre Londra și Bruxelles.
Burnham este, înainte de toate, un politician al administrației locale. Ca primar al Greater Manchester, el și-a construit reputația luptând pentru descentralizare, pentru investiții regionale și pentru transferul de competențe de la Westminster către orașe și regiuni. Acest tip de politică este, paradoxal, mult mai apropiat de filosofia Uniunii Europene decât de tradiționalul centralism britanic. Pentru Burnham, Europa nu este în primul rând un proiect ideologic, ci un posibil partener pentru dezvoltarea economică și industrială a regiunilor.
Asta nu înseamnă că Londra va cere să reintre în piața unică. Dar este foarte posibil să înceapă o negociere discretă pentru reducerea costurilor economice ale Brexitului. Marea Britanie are nevoie de investiții, de acces mai facil la piețele europene, de cooperare în domeniul apărării și al industriei de înaltă tehnologie. Bruxelles-ul, la rândul său, are nevoie de Regatul Unit într-un moment în care războiul din Ucraina obligă Europa să-și consolideze capacitățile militare și industriale.
Prin urmare, summitul din 22 iulie nu va produce probabil un mare acord politic. Va marca însă începutul unei noi etape: aceea a negocierilor permanente și pragmatice. Fiecare obstacol creat de Brexit va deveni un dosar separat, iar fiecare dosar va genera un compromis nou.
Există însă un element care face această întâlnire cu atât mai interesantă: președinția Consiliului UE e deținută în prezent de Irlanda.
Pentru Dublin, relația cu Londra nu este niciodată o simplă chestiune diplomatică. Irlanda de Nord rămâne cel mai sensibil capitol al întregului dosar Brexit. Protocolul nord-irlandez și noile mecanisme comerciale au redus tensiunile, dar nu le-au eliminat. Guvernul irlandez are interesul ca noul premier britanic să adopte o atitudine mai cooperantă, mai puțin conflictuală și mai dispusă să caute soluții comune.
Din acest punct de vedere, Burnham poate reprezenta un avantaj. El nu provine din aripa naționalistă sau eurosceptică a politicii britanice și nu are nici interesul, nici temperamentul de a transforma relația cu Bruxelles-ul într-o confruntare permanentă. Stilul său este mai degrabă negociator decât combativ, iar accentul pus pe administrația locală îl face sensibil la efectele concrete ale frontierelor și ale comerțului asupra comunităților.
Nu trebuie însă exagerate diferențele față de Starmer. Noul premier va moșteni aceleași constrângeri politice: un electorat care rămâne divizat în privința Europei și ascensiunea partidului Reform UK, care îl va acuza de fiecare dată când se apropie prea mult de Bruxelles. Din acest motiv, apropierea de Uniunea Europeană va continua să fie prezentată drept o chestiune de interes economic și de securitate, nu ca o reconsiderare a Brexitului.
În realitate, summitul de la Bruxelles va spune mai puțin despre trecutul Brexitului și mai mult despre viitorul Europei. După zece ani de despărțire, Londra și Bruxelles-ul descoperă că trăiesc în aceeași vecinătate strategică. Rusia, apărarea continentului, energia, migrația și competitivitatea industrială nu respectă granițele politice create în 2020. Chiar dacă Regatul Unit rămâne în afara Uniunii Europene, geografia îl obligă să revină, pas cu pas, în familia intereselor europene. Iar Andy Burnham pare dispus să recunoască această realitate cu mai puține complexe decât predecesorul său.
Diferența față de Starmer în privința apropierii de UE
Diferența față de Starmer nu ține doar de stil, ci și de convingere personală. Burnham a spus, în termeni pe care Starmer nu i-a folosit niciodată public, că Brexitul a fost „un dezastru" și că și-ar dori ca Marea Britanie să revină în UE „în timpul vieții mele".
E, potrivit publicației The New World, cel mai pro-european prim-ministru britanic de la Tony Blair încoace. Starmer, în schimb, și-a construit întreaga abordare a „resetării" relației cu Bruxelles-ul pe linii roșii ferme: fără piață unică, fără uniune vamală, fără liberă circulație: un mesaj repetat obsesiv, ca să nu ofere flancului eurosceptic al electoratului niciun motiv de atac.
Dar aici intervine paradoxul Burnham: odată ajuns la putere, discursul lui s-a temperat deja vizibil. Noua sa poziție publică este că nu vrea să „reia" vechile dispute despre Brexit, de teamă să nu blocheze țara într-un „cerc vicios de ceartă permanentă". Cu alte cuvinte, eurofilia sa personală rămâne, dar e ținută în lesă de calculul politic.
Ascensiunea extremiștilor ultranaționaliști din Reform UK în sondaje, o economie fragilă și un Partid Laburist încă traumatizat de doi ani de guvernare nepopulară fac improbabilă orice mișcare dramatică spre reintegrare europeană.
De aceea, analiștii de la Bruxelles rămân prudenți. Nu mai judecă un premier britanic după ce promite, ci după cât timp cred că va rezista la putere ca să livreze ce se așteaptă de la el. Un Burnham cu convingeri sincer pro-europene, dar cu o bază parlamentară proaspătă și un partid nesigur pe propriile picioare, e privit ca o oportunitate, dar și ca un risc: entuziasmul retoric ar putea să nu se traducă în capital politic real dacă Reform UK continuă să crească în sondaje.
Testul real nu va fi ce spune Burnham pe 22 iulie, ci ce va reuși să livreze în lunile următoare, cu un partid nervos în spate și un Reform UK care pândește orice pas greșit.
