Corespondență Dan Alexe | Ed Miliband, metamorfozele noului șef al diplomației britanice: „Oh, frate, unde ești?”
Andy Burnham, noul premier laburist al Regatului Unit, și-a prezentat ieri membrii guvernului, iar acum, cu parlamentul intrat în vacanță de vară, Burnham se poate bucura de o lună de miere prelungită, vizitând țara, cunoscându-și primarii din provincie și finalizându-și planurile.
Mai întâi, el va trebui să le demonstreze alegătorilor că poate reuși, așa încât și-a lăsat deoparte imaginea publică prietenoasă și populară, începând prin a-i alunga din cabinet pe cei mai apropiați aliați ai predecesorului său, Keir Starmer, într-un prim act nemilos ca prim-ministru.
Apoi, ca o stabilire a priorităților, în loc de un semi-oficial summit cu UE, care fusese anunțat fără mult entuziasm, Burnham a preferat să-l sune mai întâi pe Donald Trump, înainte de a-și prezenta ceremonios omagiile telefonice și șefei Comisiei europene, Ursula von der Leyen.
Ca primă măsură de câștigare a popularității, a tăiat TVA la electricitate încă din prima zi, dar surpriza zilei de marți a fost însă alegerea sa pentru postul de ministru de externe, de șef al diplomației: Ed Miliband, un vechi militant laburist, cunoscut ca un etern intrigant și un om care și-a trădat fratele mai mare pentru a obține un avantaj politic.
„Oh, brother, where art thou?”
Până în 2015, înainte de Brexit, Ed Miliband a fost o vreme liderul Partidului Laburist din Marea Britanie, ba chiar se vedea șef al guvernului, însă a fost forțat să demisioneze din cauza rezultatului slab al alegerilor din acel an. Cei care, inclusiv propriul său frate mai mare, David Miliband, îl considerau ca pe un tânăr Mr. Bean, s-au simțit atunci deodată justificați.
Din cauza lipsei sale de carismă, a ochilor bulbucați și a dinților proeminenți, Ed Miliband era numit alternativ „Panda cu ochi triști” și comparat cu un personaj din desenul animat „Wallace și Gromit”. Iată că azi, un deceniu mai târziu, Ed Miliband a ajuns la statutul improbabil de ministru de externe, dar și creator de tendințe în rândul adolescenților și al stângii urbane.
Atât de rapidă și uluitoare a fost metamorfoza sa, încât întrebat în direct la televizor dacă ar fi pregătit să se lupte verbal cu Putin, Red Ed a răspuns pur și simplu: — „Da, sunt destul de dur”.
„Ed cel Roșu ” îl numesc admiratorii, datorită tatălui său marxist, Ralph Miliband, un evreu polonez care a fugit din Belgia în 1940 pentru a deveni un profesor respectat la London School of Economics (este înmormântat în cimitirul Highgate, nu departe de mormântul lui Marx).
Ed și David s-au văzut deseori atacați de antisemiții ignoranți în istorie, căci Anglia l-a avut deja ca premier, în sec. XIX, pe Disraeli și uneltele lui (Disraeli gears), iar ca o paranteză, Ed Miliband a preluat de la Disraeli sloganul „O singură națiune”.
În devoțiunea sa față de națiune, își dovedise însă de mult lipsa totală de scrupule și de fidelitate familială. În 2010, Red Ed l-a învins pe fratele său, David, moștenitorul politic al lui Tony Blair. David, care era ministru de externe, fusese desemnat să preia conducerea partidului laburist. Ed, cu cinci ani mai tânăr, fusese doar scriitorul fantomă (le “nègre”, ghost writer) al premierului Gordon Brown și un secretar junior decent, responsabil cu energia și clima.
Spre surprinderea tuturor, Ed și-a atacat fratele printr-o pretinsă înclinare a sa mult mai spre stânga și prin obținerea sprijinului din partea sindicatelor. A câștigat intern în Labour cu o marjă de 1,3% din voturile membrilor de partid. Copleșit de supărare, fratele învins, David Miliband, s-a exilat la New York, unde conduce și azi o organizație umanitară (The International Rescue Committee, IRC).
Ed Miliband a dispărut apoi și el timp de cinci ani, înainte de a reveni să le reamintească tuturor că sub înfățișarea sa ternă se află un luptător nemilos, așa cum a dovedit-o prin înjunghierea politică, cu teatralitate shakespeariană, a propriului său frate.
Idolul „Milibandettelor”
A reintrat în politică cu o campanie în stilul lui Obama, ca în 2008, când puțin cunoscutul Barack își etala trunchiul musculos pe plajele măturate de valuri. Sau mai degrabă o campanie în stilul lui Justin Bieber. Lovitura sa de maestru a fost să creeze un „fanclub al adolescenților”. Abby, o fată fictivă de 17 ani, despre care se presupunea că este înnebunită după Ed Miliband, și-a exprimat sistematic entuziasmul pe Twitter, iar dintr-o dată hashtagul #milifandom a început să fie folosit de sute de mii de ori (tehnică similară cu cea pe care au cunoscut-o românii în 2024, odată cu campania pe TikTok a necunoscutului - pe atunci - Călin Georgescu).
Metoda era nouă. Adversarii săi conservatori nu s-au întrebat de ce o adolescentă frumoasă ar fi fascinată de un politician rigid, un morocănos cvadragenar (pe atunci, acum însă are aproape 60), cu o voce nazală (ruinată de efectele secundare neprevăzute ale unei operații).
Experții lui în imagine cu părul gri, tocilari urâți cu ochelari, i-au montat atunci o campanie cu un val de„Milibandettes”, groupies creative și eficiente, fete imaginare care postau pe Twitter (astăzi «X») poze modificate și publicate de Ed Miliband însuși, deghizat în Rambo sau într-un Iron Man politic, gata să-i pedepsească pe răii conservatori… sau, cine știe, poate chiar pe Putin, cum se lăudase la TV.
Ed a promis cu fermitate atunci și că nu va exista un referendum UE cu el ca prim ministru, că nu va avea loc un Brexit! Cu toate acestea, Europa a fost la fel de absentă din vocabularul său ca și din cel al rivalului conservator (Tory) David Cameron, care a fost la originea referendumului (neconstrângător, în realitate).
De asemenea, Ed nu a dat dovadă, acum un deceniu, în campania sa eșuată, de nicio viziune externă. Singura sa mențiune despre politica externă a fost acuzându-l pe conservatorul David Cameron că poartă „o oarecare responsabilitate” pentru războiul din Libia (început de fapt de laburistul Tony Blair) și pentru dramele refugiaților înecați în Mediterana. De asemenea, l-a acuzat în mod perfid pe Cameron că s-a lăsat marginalizat de partenerii săi europeni (Marea Britanie era încă în UE), așa cum a fost cazul atunci când Angela Merkel l-a târât pe François Hollande la Kremlin, încercând să-l împiedice pe Putin să bombardeze acea parte a Europei pe care el o numește „Novo-Rossia”, adică estul și sudul Ucrainei. Putin a promis reținere, dar mai erau câțiva ani până în 2022.
Pentru analiștii mai sobri, chiar și în chestiuni interne, aparentul stil de stânga al lui Red Ed este doar o fațadă, căci el este mai degrabă un „laburist albastru” când vine vorba de bani și locuri de muncă, sau chiar un „conservator light”.
„Cum am putea avea încredere într-un om care își înjunghie propriul frate pe la spate?”. strigă conservatorii, ba chiar și mulți laburiști. Dar pentru credincioșii lui Ed, acel episod trecut nu face decât să demonstreze cât de perspicace și nemilos poate fi campionul lor.
Și cu siguranță el este dur și nemilos, nimeni neștiind dacă are momente de îndoială de sine și singurătate, atunci când strigă în piept: „Oh, frate, unde ești?” («Oh, brother, where art thou?»)
Sau poate că Ed Miliband are și alte motive de nesiguranță și angoasă, căci în excentricitatea imprevizibilă are un alt model greu de depășit, care e tot ceea ce a dorit el întotdeauna să fie: fostul ministru de externe, apoi premier flamboaiant: Boris Johnson!
