Corespondență Dan Alexe | Expulzarea propagandistei Xenia Fedorova și cum au schimbat miliardarii peisajul presei franceze
Un ordin de expulzare nu este niciodată emis cu ușurință. Trebuie să se bazeze pe fapte concrete și dovedite. În ceea ce privește ordinul transmis miercuri 29 iulie de către ministerul de interne francez Xeniei Fedorova, propagandista rusă fostă șefă din Franța a canalului de propagandă rus RT (Russia Today / Россия сегодня), care activa de un deceniu în Franța, motivarea este că „comportamentul ei subminează interesele fundamentale ale statului”, iar prezența ei pe teritoriul francez „constituie, din acest motiv, o amenințare deosebit de gravă la adresa ordinii publice”.
Xenia Fedorova era angajata Grupului TV Canal+, iar proprietarul grupului, miliardarul de dreapta extremă Vincent Bolloré, a protestat, declarând că prezența ei la televiziunea lui era o chestiune de „libertate de exprimare”, că ea era „jurnalistă, da, dar nu agent rus”.
Serviciile de informații franceze, însă, au considerat contrariul, scriind negru pe alb în ordinul de expulzare că rusoaica acționează „ca un releu pentru campaniile de dezinformare dirijate de autoritățile ruse” și „contribuie la răspândirea unui discurs de dezinformare și destabilizare”.
Dacă presa franceză a fost multă vreme dominată de publicații cu identități politice bine conturate și de influența puternică a statului prin audiovizualul public, ultimii 15-20 de ani au adus o schimbare profundă. Astăzi, aproape toate marile ziare, reviste, posturi de televiziune și radiouri se află în mâinile unor mari grupuri industriale și financiare, conduse de miliardari care nu provin neapărat din lumea jurnalismului.
Cel mai cunoscut este deja menționatul Vincent Bolloré. Și-a construit averea în transporturi și logistică, apoi a investit masiv în media, transformând televiziunile Canal+, CNews, apoi Europe 1, publicația Journal du Dimanche și editura Fayard într-un adevărat imperiu. Spre deosebire de proprietarii tradiționali de presă, Bolloré nu s-a mulțumit să finanțeze publicațiile. El a intervenit direct în orientarea lor editorială, promovând o linie conservatoare, critică față de imigrație, multiculturalism și ceea ce el consideră excesul de „corectitudine politică”. CNews este adesea comparat cu Fox News din Statele Unite, deși comparația nu este întru totul justă.
La celălalt capăt al spectrului presei franceze se află grupuri istorice precum «Le Monde», controlat în principal de omul de afaceri Xavier Niel, bancherul Matthieu Pigasse și omul de afaceri ceh Daniel Křetínský. Deși proprietarii sunt oameni de afaceri, redacția Le Monde și-a păstrat o autonomie editorială remarcabilă, protejată chiar prin statutul ziarului și prin drepturile acordate jurnaliștilor.
Mass-media în Franța: democrația orientată politic
Presa franceză nu a fost niciodată neutră politic. Toți abonații și cumpărătorii știu că «Libération» este de stânga (ziar fondat de Jean-Paul Sartre), iar «Le Figaro» reprezintă dreapta creștină. Asta nu ferește însă mass-media di Franța de surprize. Astfel, plecarea, zilele acestea, a jurnalistului-vedetă Jean Quatremer de la «Libération» la revista «Marianne» este simbolică.
După patru decenii petrecute în Bruxelles pentru «Libération», plecarea lui Quatremer arată că revistele de analiză caută să atragă nume consacrate într-o piață media extrem de competitivă. Pe deasupra, Jean Quatremer se afla de la o vreme în conflict cu întreaga redacție de la «Libération» pentru pozițiile sale critice față de conducerea politică palestiniană și nu doar a Hamasului.
Ea mai reflectă și transformarea profundă a presei franceze, unde identitatea unei publicații depinde din ce în ce mai puțin de tradiția sa și mai mult de resursele financiare ale proprietarului. «Libération» se făcuse însă cunoscut și prin originalitatea compoziției fiecărui număr. Astfel, a putut angaja din când în când, pentru o zi, un “redactor șef” simbolic, personalitate la modă, care decidea conținutul ziarului în ziua aceea.
Aici, faimosul economist iconoclast (sau “econoclast”) Thomas Piketty:
Sau, tot așa, «Libération» nu s-a sfiit să se amestece direct în procesul electoral, în campania pentru alegerile din 2017 câștigate de Emmanuel Macron:
ORICINE DAR NU EI
“Oricine, dar nu ei !”… cu fotografiile candidaților dreptei filo-ruse François Fillon și Marine Le Pen, ziarul cerând cititorilor să nu voteze pentru cei doi.
Și, în sfârșit, nu pot fi uitate inconfundabilele publicații săptămânale satirico-politice «Le Canard Еnchaîné»
și «Charlie Hebdo»
«Le Canard Еnchaîné» și «Charlie Hebdo» sunt reviste care nu au publicitate în paginile lor tipărite, și nici pe site, care trăiesc doar din vânzările concrete ale conținutului pe hârtie, lucru din ce în ce mai rar astăzi.
Un peisaj editorial foarte complex, așadar, presa franceză prezentând, în ciuda extinderii recente a influenței miliardarilor, unul din cele mai variate peisaje de mass-media din Europa. În acest context trebuie plasată decizia -- extrem de rară -- a ministerului francez de interne de a o expulza pe propagandista rusă Xenia Fedorova, care lucra pentru grupul ultra-conservatorului Vincent Bolloré. Nu ca pe un act politic, ci ca pe unul de protejare a veracității informațiilor prezentate public, un gest care ține de partea sanitară a tot ce reprezintă presa.
Peisajul mediatic francez: intervenția miliardarilor
Franța are în continuare, poate mai mult ca oricând, o presă liberă, însă tot mai puțin diversă în privința celor care o conduc. În ultimul deceniu, o mână de miliardari a cumpărat, rând pe rând, marile trusturi de presă franceze, iar peisajul care rezultă seamănă tot mai mult cu un joc de Monopoly între câțiva jucători extrem de bogați.
- Vincent Bolloré e poate cel mai vizibil dintre ei. Bolloré este un catolic practicant, foarte conservator din punct de vedere social și consideră că Franța și Occidentul traversează o criză de civilizație: imigrație, islamism, declinul valorilor tradiționale, slăbirea identității naționale. Din acest motiv, presa sa este percepută ca fiind apropiată de dreapta conservatoare și, uneori, de extrema dreaptă. El respinge însă această etichetă și afirmă că oferă spațiu unor opinii de obicei ignorate de presa mainstream.
Prin grupul Vivendi, el controlează Canal+, postul de televiziune CNews (transformat într-un fel de Fox News franțuzesc), radioul Europe 1, revista JDNews și, din 2023, celebrul Journal du Dimanche, a cărui achiziție a declanșat greve în redacție din cauza liniei editoriale considerate de extrema-dreaptă. Tocmai pe aceste canale a apărut, ani la rând, comentatoarea pro-Kremlin Xenia Fedorova, apărată constant de conducerea grupului în numele "libertății de exprimare”, o apărare pe care criticii o văd mai degrabă ca aliniere ideologică decât ca principiu abstract.
Discursul pro-Kremlin al Xeniei Fedorova se potrivește adesea cu acel cadru retoric (critică la adresa UE, a elitelor occidentale, a "globalismului"), nu neapărat cu o agendă rusă asumată de Bolloré însuși.
Bolloré este însă o excepție chiar și în acest peisaj mult schimbat. Majoritatea marilor proprietari francezi (vezi mai departe: Arnault, Niel, Křetínský, Dassault) tind să lase redacțiilor o marjă de autonomie, chiar dacă există inevitabil influențe indirecte. Bolloré este cel care a asumat cel mai deschis o strategie de remodelare editorială și de afirmare a unei viziuni ideologice proprii, motiv pentru care a devenit figura cea mai controversată a capitalismului mediatic francez.
- Daniel Křetínský, miliardarul ceh care și-a făcut averea din cărbune și lignit, a urmat o strategie diferită, dar la fel de activă, dacă nu chiar agresivă. Magnatul ceh din energie și investiții și-a construit discret un portofoliu impresionant în presa franceză. El controlează revista Marianne, una dintre cele mai influente publicații republicane și laice din Franța, și deține acțiuni în alte grupuri media. Křetínský evită să intervină public în dezbaterile editoriale și cultivă imaginea unui investitor mai degrabă pragmatic decât ideologic. Totuși, influența sa este urmărită cu atenție, mai ales într-o perioadă în care independența presei depinde tot mai mult de voința câtorva mari proprietari.
Křetínský a cumpărat Elle, Télé 7 Jours și, în 2018, revista Marianne, intrând totodată în capitalul Le Monde prin părți cedate de bancherul Matthieu Pigasse. Grupul său, CMI France, deține astăzi Marianne, Franc-Tireur, o parte din TF1 și platforme digitale precum Louie Media. Este totodată acționar de referință al cotidianului Libération, pe care l-a salvat de la faliment cu zeci de milioane de euro împrumutați sau donați. Anul trecut, presiunile financiare l-au obligat să anunțe concedieri masive în tot grupul, semn că nici banii unui miliardar nu garantează stabilitate presei scrise.
- Dincolo de aceștia doi, harta e și mai încărcată, dacă nu chiar bălțată: Bernard Arnault, omul cel mai bogat din Franța (și o vreme cel mai bogat din lume, depășindu-l… pentru câteva ore numai, pe Elon Musk), deține Les Echos și Le Parisien.
Familia Dassault (fabricantul avioanelor de luptă Rafale) controlează Le Figaro. Patrick Drahi deține stațiile de TV și radio BFM TV și RMC. Xavier Niel, fondatorul Free, e acționar la Le Monde alături de Křetínský și de Pierre Bergé. Martin Bouygues (“regele” cimentului și betonului) deține TF1, principalul canal TV. Practic, aproape fiecare mare canal de televiziune, radio sau ziar francez are astăzi un patron miliardar cu interese de afaceri în alte domenii: telecomunicații, lux, construcții, energie.
Această concentrare a proprietății presei răscolește o întrebare veche, dar tot mai actuală: poate presa să rămână independentă când depinde financiar de satisfacerea orgoliului unor oameni pentru care ziarul sau postul TV e doar un jeton într-un portofoliu mult mai mare?
Apărătorii sistemului spun că fără acești investitori, multe titluri ar fi dispărut pur și simplu (exemplul Libération), iar presa scrisă e într-o criză economică profundă, iar salvarea vine adesea din altă parte decât din vânzarea de ziare. Criticii, în schimb, vorbesc despre o "berlusconizare" a mediei franceze (să amintim cum era poreclit Berlusconi în Italia: “Sua Emittenza”): proprietari care nu doar salvează financiar publicațiile, ci le și modelează editorial, împingând agende politice, fie ele de extremă-dreapta, cum i se reproșează lui Bolloré, fie mai discret orientate, așa cum e cazul altora.
Să amintim totuși că în Indexul Mondial al Libertății Presei 2026, publicat de Reporteri Fără Frontiere (RSF), Franța se află pe locul 25 din 180 de țări. În același raport, Republica Moldova e doar cu 6 locuri după Franța, înregistrând cel mai bun rezultat din estul Europei, depășind România (locul 49), Ucraina (55), Bulgaria (71), Ungaria (74), Belarus (165) și Federația Rusă (172).
