Corespondență Dan Аlexe | După Macron, o Revoluție în sens invers: Franța ar putea vota un președinte venit din extrema dreaptă
În Franța a început deja campania prezidențială pentru alegerile din aprilie 2027, iar cvasi-totalitatea sondajelor arată că pentru moment cele mai multe șanse le are șefa dreptei extreme naționaliste Marine Le Pen.
Întreaga Franța a asistat în seara zilei de joi 27 august la un eveniment neobișnuit, o premieră politică: pugilatul retoric în direct la televiziune a șapte dintre principalii candidați pentru alegerile prezidențiale din aprilie 2027.
Dezbatere pe un teren de tenis cu 7 jucători
Cel 7 candidați la președinția Franței s-au înfruntat într-un decor cu totul neașteptat: pe un podium instalat în mijlocul marelui teren de tenis de la Roland-Garros, unde au loc campionatele, iar dezbaterea a fost organizată de Medef, principalul lobby al oamenilor de afaceri din Franța, care are ca membri liderii a circa 66.000 de întreprinderi.
Tonul fusese dat mai devreme de președinta Comisiei Europene Ursula von der Leyen, care a vorbit cu puțin înaintea înfruntării celor 7, promițând patronilor francezi multe reforme economice și administrative la nivelul întregii Uniuni Europene, astfel încât întreprinderile care se extind să nu mai aibă de-a face cu 27 de legislații și birocrații diferite.
Cei șapte au fost: doi candidați ai stângii moderate, Raphaël Glucksmann și ecologista Marine Tondelier, iar dinspre centru dreapta - trei candidați: doi foști premieri numiți de Macron și care s-au separat de el, Gabriel Attal și Edouard Philippe, și un fost ministru de interne al lui Macron, care de asemenea s-a despărțit de el: Bruno Retailleau.
Vedetele au fost însă reprezentanții extremelor: Jean-Luc Mélenchon, foarte agresivul și popularul șef al grupării La France Insoumise, care a promis că va da foc, pur și simplu, datoriei Franței (al cărei deficit bugetar depășește 5%) și, în sfârșit, vedeta tuturor sondajelor, șefa dreptei naționaliste, anti-europene și anti-atlantiste: Marine Le Pen, care e dată câștigătoare în toate sondajele.
Un francez din trei, 33%, își declară astfel astăzi preferința pentru Marine Le Pen, în ciuda problemelor ei cu justiția pentru deturnare de fonduri publice și în ciuda sprijinului financiar important pe care i l-a adus odinioară o bancă rusească printr-un împrumut de multe milioane de euro.
A fost deocamdată doar un prim set (ca la tenis, dat fiind decorul de la Roland-Garros, un tenis cu șapte jucători), însă Marine Le Pen este dată în sondaje că va câștiga în al doilea tur al alegerilor în toate combinațiile cu oricare dintre ceilalți candidați, față de extrem-stângistul Mélenchon, de pildă, cu mai bine de 60% din voturi.
Asta ar însemna în primul rând o victorie a dinastiei Le Pen, căci împreună, răposatul fondator al Frontului Național Jean-Marie Le Pen și fiica sa, Marine Le Pen, au fost candidați la președinția Franței de 8 ori. Jean-Marie Le Pen (tatăl) 5 candidaturi la președinție: 1974, 1988, 1995, 2002 și 2007. (A ajuns în turul doi doar împotriva lui Jacques Chirac în 2002.) Marine Le Pen (fiica) 3 candidaturi la președinție: 2012, 2017 și 2022. (A avansat în turul doi de două ori împotriva lui Emmanuel Macron, în 2017 și 2022).
În același timp, Marine Le Pen ar fi în același timp și prima femeie (din extrema dreaptă pe deasupra) care ar ocupa funcția supremă în stat, ceea ce i-ar acorda vaste puteri asupra politicii externe ar Franței, dar și funcția de comandant suprem al armatei. Giorgia Meloni, în Italia, nu se poate lăuda cu asemenea puteri și prerogative.
Jean-Luc Mélenchon, candidatul stângii extreme
Liderul partidului de extremă stângă La France Insoumise, Jean-Luc Mélenchon are, la rândul lui, o idee radicală pentru a ajuta la rezolvarea provocărilor financiare ale Franței: să„ se dea foc” unei mari părți din datoria sa publică.
Desigur, venind din partea unui candidat prezidențial care se bucură actualmente de 18% din intențiile de vot, altfel zis pentru care ar vota un francez din cinci, propunerea a declanșat un val de critici din partea unor economiști și politicieni de renume, care au denunțat-o ca fiind iresponsabilă și periculoasă pentru stabilitatea economică a țării și a întregii Uniuni Europene.
Rivalii lui Mélenchon cu greu pot contesta importanța subiectului: cu o datorie publică de peste 3,5 trilioane de euro, sau 117,5% din PIB, problema a devenit o preocupare majoră pentru alegători. Franța se numără printre țările cele mai afectate de creșterea globală a costurilor de împrumut. Pierderea încrederii în capacitatea guvernului de a-și rambursa obligațiunile ar putea determina investitorii să le evite, făcând imposibil ca Parisul să poată să strângă fondurile necesare pentru a face să funcționeze economia. Altfel zis, Franța ar intra în faliment, precum Grecia în urmă cu mai bine de un deceniu.
Pe măsură ce cursa pentru alegerile prezidențiale de anul viitor se intensifică, propunerea lui Mélenchon privind datoria a alimentat conversațiile politice din țară. De asemenea, a subliniat un lucru de care rivalii săi sunt dureros de conștienți: veteranul de stânga este pregătit de luptă, în timp ce majoritatea dintre ei încă încearcă să-și strângă trupele.
Mélenchon, se plasează cot la cot pe locul doi cu principalul candidat de centru, fostul prim-ministru Edouard Philippe, și într-o poziție puternică pentru a ajunge în al doilea tur de scrutin, unde probabil s-ar confrunta cu lidera de extrema dreaptă, Marine Le Pen.
Un tur al doilea al alegerilor care ar consta într-un duel Mélenchon-Le Pen ar face că următorul președinte al Franței va fi ales pe o platformă (dreapta sau stânga) ostilă pe față ortodoxiei economice care a modelat uniunea monetară a Europei în ultimii 27 de ani.
Paradoxal, Mélenchon are ca sprijin un magnat al finanțelor: Matthieu Pigasse, un bancher vedetă (pe care săptămânalul politico-satiric Charlie Hebdo l-a numit “Marchizul de stânga”) care a consiliat guvernul grec în timpul crizei financiare și care a obținut recent un contract mult râvnit pentru restructurarea datoriei Venezuelei.
Coșmarul pentru Bruxelles este că alegerile prezidențiale franceze de anul viitor s-ar putea reduce la un al doilea tur între Marine Le Pen și Jean-Luc Mélenchon.
Care ar fi putea fi implicațiile alegerii unui președinte francez ostil pentru NATO și eventual pentru UE?
În ultima vreme, Emmanuel Macron s-a dovedit cel mai mare sprijinitor european al Alianței Nord Atlantice, dar și al coeziunii Europei în fața intervenției militare rusești în Ucraina. Macron a fost la originea acelei Coaliții a Voluntarilor pentru Ucraina și tot el a oferit Europei așa-numita "umbrelă nucleară" de protecție, Franța fiind singura putere nucleară a Uniunii Europene după Brexit, după ieșirea Marei Britanii din Uniune.
Or, situația politică din Franța este îngrijorătoare pentru NATO, ba chiar într-un anume fel și pentru Uniunea Europeană, dat fiind că principala formațiune politică aflată în fruntea sondajelor este Rassemblement National (RN) al lui Marine Le Pen. Ea este creditată cu cel mai mare scor în sondaje, actualmente în jur de 33-34% din intențiile de vot pentru alegerile prezidențiale. Or, atât Marine Le Pen și partidul ei, formațiunea sa politică RN, sunt anti-NATO, anti-atlantice și eurosceptice, pentru a spune cel mai puțin.
Spre deosebire de extrema stângă din Franța, a lui Jean-Luc Mélenchon, care a spus explicit că Franța ar trebui să părăsească NATO, alianța militară occidentală, dacă nu chiar și să iasă din zona euro, Marine Le Pen dorește doar o retragere din comandamentul militar integrat al NATO.
Este drept, Franța a mai ieșit o dată din acest comandament Integrat, retrasă de generalul De Gaulle, ceea ce nu înseamnă o ieșire din NATO, ci doar neparticiparea la luarea deciziilor comune, și a reintrat în comandamentul integrat odată cu președintele Nicolas Sarkozy, dar repetarea acestei retrageri din luarea de decizii în acest moment ar slăbi în mod serios NATO, în cel mai nepotrivit moment posibil.
Nici un candidat extremist nu a mers încă până la a cere un "Frexit", o ieșire a Franței din Uniunea Europeană, însă pentru coeziunea NATO, perspectiva înlocuirii lui Macron cu cineva care ar slăbi Alianța, sau nu i-ar continua politica de coeziune europeană, pe fundalul continuării cu încă doi ani a mandatului lui Donald Trump, care amenință în permanență că își retrage trupele și care își umilește verbal aliații europeni, toate acestea nu sunt deloc de bun augur pentru Alianța Nord Atlantică, NATO, și nici pentru UE.
Președintele Franței, în schimb, este șeful de stat european care are cele mai mari puteri, el poate dizolva parlamentul (ceea ce Macron a făcut deja o dată), poate declanșa un război, informând Parlamentul abia ulterior și este singurul care are acces la butonul nuclear. De aceea, evoluțiile politice din Franța sunt urmărite cu mare atenție în întreaga Europă, iar alegerile prezidențiale din aprilie 2027 sunt așteptate cu înfrigurare.
Poate Europa traversa un vid de conducere?
Este nesigur, de asemenea, ce se va întâmpla cu “Coaliția Voluntarilor” pentru Ucraina creată de Emmanuel Macron. Marine Le Pen a promis anterior că va scoate Franța de sub comanda militară a NATO, va ridica sancțiunile împotriva Rusiei și va îndemna Ucraina să accepte un acord de pace urmând termenii Moscovei.
Stabilitatea internă a candidaților care ar putea umple golul lăsat de Macron, cum ar fi germanul Friedrich Merz, rămâne sub semnul întrebării. Merz, cancelarul Germaniei, supraveghează un proiect de transformare a forțelor armate ale țării sale în cea mai mare forță militară a Europei. Dar el este prins în crize interne, conducând un partid din ce în ce mai sfâșiat intern și confruntându-se cu întrebări tot mai mari despre cât timp mai poate supraviețui ca lider.
Spre deosebire de Marea Britanie, Franța și alte zeci de țări, Germania a refuzat să angajeze trupe într-o viitoare misiune de garantare a unui armistițiu în Ucraina împotriva unor noi atacuri rusești.
Donald Tusk, prim-ministrul polonez, care conduce una dintre cele mai puternice armate ale NATO, a refuzat de asemenea să se alăture oricărei desfășurări în Ucraina din cauza apropierii țării sale de Rusia. Și el se confruntă cu alegeri la sfârșitul anului viitor într-o competiție care ar putea fi strânsă împotriva partidului de dreapta Lege și Justiție.
La Londra, după înlocuirea lui Keir Starmer, noul premier laburist Andy Burnham, succesorul său, este este știut a avea o înțelegere aprofundată a agendei interne, dar prea puțină experiență în politica externă. Totuși, Andy Burnham a promis, prezent la Kiev, că va înmâna Ucrainei planurile pentru rachetele Storm Shadow, luni 24 august, în prima sa vizită în țară în calitate de prim-ministru. El a fost de acord să facă accesibile informații clasificate despre componentele britanice, astfel încât Kievul să poată fabrica local armele cu rază lungă de acțiune, care vor fi utilizate în războiul său împotriva Rusiei.
Între timp, politicienii candidați în alegerile viitoare care sunt mai apropiați de Rusia (așa-numiții “Putin-Versteher”), cum este Marine Le Pen în Franța, își așteaptă rândul și speră că în curând ar putea remodela sprijinul Europei pentru Ucraina începând de anul viitor.
