Corespondență Dan Alexe | Franța, aproape sub tutelă UE, una din țările cele mai îndatorate din Europa
De la New York, unde participă la Adunarea Generală a ONU, președintele francez Emmanuel Macron a lansat un apel către Volodimir Zelenski, cerându-i, așa cum a făcut-o deja și Donald Trump, să nu mai lovească rafinăriile de petrol din Rusia, pentru a nu agrava criza energetică mondială.
Adevărul este că Franța se află în pragul unei mari nemulțumiri sociale, asemănătoare cu cea a „vestelor galbene” (les gilets jaunes) din urmă cu cinci ani. Iar prețul energiei nu este singura mare problemă, cu doar șase luni înainte de alegerile prezidențiale.
Mai grav este că Franța e acum a treia țară cea mai îndatorată din Europa, imediat după Italia și Grecia, Franța aflându-se practic în situația Greciei atunci când aceasta, țară falimentară, a trebuit să fie pusă sub tutelă europeană și a FMI.
Franța face obiectul unei proceduri privind deficitul excesiv încă din iulie 2024. Comisia Europeană îi monitorizează bugetul, întrucât deficitul public rămâne peste 3% din PIB, iar datoria publică depășește semnificativ pragul european de 60%.
Datoria publică a Franței va ajunge la 120% din PIB (Produsul Intern Brut) anul acesta, un nivel de două ori mai ridicat decât plafonul de referință de 60% din PIB pe care statele membre UE trebuie să îl respecte.
Asta ascunde riscul din ce în ce mai real al unei spirale care s-ar auto-perpetua. Este vorba de același cerc vicios în care au căzut țările din sudul Europei în timpul crizei financiare de la începutul anilor 2010.
Raportată la PIB, povara datoriei Franței rămâne deocamdată mai mică decât ceea ce Italia și Grecia trebuiau să plătească în urmă cu mai bine de cincisprezece ani. În punctul culminant al crizei, în 2011, Atena a plătit creditorilor săi echivalentul a 7,3% din PIB-ul său. Franța nu a ajuns încă acolo, dar spirala descendentă este rapidă.
Datoria Franței a atins totuși cel mai ridicat nivel din 1978 încoace, iar în miliarde de euro, factura se dovedește astronomică. Ministrul Economiei, Roland Lescure, a recunoscut că statul francez va trebui să plătească anul viitor creditorilor săi aproape 91 de miliarde de euro - față de 65 miliarde în 2025, conform ultimelor estimări ale INSEE (Institutul Național de Statistică și Studii Economice). O sumă record care nu este departe de totalitatea veniturilor din impozitul pe venit. Odată atins acest nivel, se intră într-adevăr într-o spirală din care nu se poate scăpa decât cu mari sacrificii.
Deficitul de 3%: În economie - ca în religie
La fel, deficitul public ar trebui să nu depășească 3% din PIB, însă deficitul Franței a depășit 5% din PIB, iar guvernul estimează că se va ajunge la 5,4% în acest an. De unde vine însă această „regulă a deficitului de 3%”? Pe scurt, e vorba de acel concept intrat printre regulile de bază ale Uniunii Europene, de care se tem toate guvernele și pe care toate îl prezintă ca pe o regulă sfântă: deficitul public nu trebuie să depășească 3% din PIB.
Unii economiști au contestat timid algoritmul lui 3%, contestând că s-ar putea vorbi de o regulă absolută, dar nu a mai fost nimic de făcut începând din momentul in care regula a fost introdusă în arhitectura Tratatului de la Maastricht, pe care se bazează de mai bine de trei decenii încoace funcționarea Uniunii Europene.
Nu e lipsit de interes a aminti că acea regulă este total arbitrară și e lipsită de orice bază logică, sau matematică, sau economică. Lucrul e știut încă din 2012, când cotidianul Le Parisien l-a găsit pe omul aflat la originea regulii de 3%… E vorba de un anume Guy Abeille (asemenea nume nu se inventează, căci înseamnă „albină"), un statistician care lucra in Ministerul francez al finanțelor în 1981, exact în momentul în care Francois Mitterrand a devenit președinte, in 1981.
Confruntat cu un deficit abisal, Mitterrand a cerut ca în loc de cifre reale să se i se ofere o formulă ușor de înțeles pentru populație, care să sune bine și să fie ținută minte.
Acel Guy Abeille a zis atunci: 3%… i-a venit, așa, o idee, pe care a scris-o rapid pe un șervețel de hârtie. Sună bine, a spus, nimeni nu poate uita asta, e simbolic, ne trimite la Sfânta Treime și la o grămadă de alte folosiri simbolice ale numărului 3.
Mitterrand a acceptat pe loc asta, pragul de 3% din bugetul național ce nu trebuie depășit cu nici un chip. Ulterior, 3% a fost adoptat de întreaga Uniune Europeană și e considerat azi a fi unul din cele mai solide instrumente economice… când, de fapt, el a fost improvizat la repezeală de un tânăr statistician timorat, fără niciun calcul serios.
În economie - ca în religie… Dogma se naște uneori din accidente.
