Corespondență Dan Alexe | Partidele dreptei extreme din UE: Unite în urne, dezbinate la Bruxelles
După revoltele violente și jafurile din Franța și în perspectiva alegerilor din viitoarele luni în mai multe țări importante ale UE, inclusiv în Spania, Franța și Italia, experții anticipează o progresie a extremei drepte europene și o punere în cauză a multor valori tradiționale europene.
Cu toate astea, în Parlamentul European dreapta extremă naționalistă din diferitele țări membre nu formează un bloc anti-UE, ci e împărțită în mai multe grupuri rivale, de pildă în funcție de atitudinea față de UE și Rusia lui Putin.
Situația simptomatică din Franța și ecourile în restul UE
Cum se întâmplă adesea în Franța, cel care culege roadele dezordinii nu e cel care a provocat-o. Partidul care vinde „ordinea” este Rassemblement National, partidul dinastiei Le Pen, iar alegerile prezidențiale vor avea loc peste abia șase luni.
Sondajele îl dau pe Jordan Bardella, “delfinul”, protejatul lui Marine Le Pen, printre politicienii cei mai populari, Marine Le Pen însăși fiind dată câștigătoare în aproape orice scenariu al alegerilor prezidențiale franceze, fiind practic sigură că va ajunge în turul doi. Asta, chiar dacă Marine Le Pen a primit în iulie, în apel, o pedeapsă cu închisoarea redusă pentru deturnare de fonduri, dar asta nu-i afectează candidatura, chiar dacă ea va trebui să-și ispășească pedeapsa și să facă o campanie electorală cu brățară electronică.
Pentru prima oară în istoria Franței, extrema dreaptă pornește favorită. Dar Franța nu este singură în această situație. În Spania, Pedro Sánchez a convocat alegeri anticipate pentru 29 noiembrie, sufocat de criza locuințelor și de scandaluri de corupție din propriul său anturaj. Sondajele arată că Vox, partidul extremist al lui Santiago Abascal, și-ar putea dubla numărul de deputați. O alianță între Partidul Popular și Vox ar putea avea majoritatea, iar Spania ar avea, pentru prima oară de la moartea lui Franco, un guvern în care extrema dreaptă stă la masa Consiliului de Miniștri. În Italia, unde Giorgia Meloni ar dori alegeri anticipate în primăvară, partidul ei rămâne solid, în jur de 28 la sută. Dar la dreapta ei a apărut un rival și mai radical, generalul Roberto Vannacci, care îi suflă în ceafă lui Matteo Salvini, șeful filomoscovit al formațiunii Lega.
Există și o veste proastă pentru acest val. În aprilie, Viktor Orbán, părintele spiritual al „democrației iliberale”, a pierdut alegerile din Ungaria în fața lui Péter Magyar, după 16 ani la putere. Valul nu e, așadar, invincibil. Ce nu acceptă această dreaptă? Lista e cunoscută: independența justiției și statul de drept, pactul european pentru migrație, Pactul Verde, drepturile minorităților, sprijinul pentru Ucraina. Dar trebuie remarcată o schimbare de strategie. După Brexit, aproape nimeni nu mai cere ieșirea din Uniune. Noua țintă nu e să plece, ci să o golească pe dinăuntru: mai puțină Comisie UE, mai multe veto-uri naționale, o Europă a națiunilor în care Bruxelles-ul plătește, dar nu comandă.
Extremiștii euro-sceptici în Parlamentul UE
Și totuși, în Parlamentul European, acești „patrioți” luați laolaltă (193 de deputați din 720) nu reușesc să formeze un singur bloc. Sunt împărțiți în trei grupuri rivale. Explicația ține de trei linii de fractură.
Prima linie de fractură în cadrul dreptelor extreme europene este chiar Rusia. Grupul Conservatorilor și Reformiștilor, ECR (81 din 720) dominat de Fratelli d’Italia ai Georgiei Meloni și de polonezii din PiS, e ferm pro-ucrainean. Pentru un partid polonez, Putin nu e un model, ci o amenințare existențială. Din același grup face parte și AUR, partidul lui George Simion.
Al doilea grup, Patrioții pentru Europa (85 de membri din 720), al treilea ca mărime din Parlament, îi reunește pe Le Pen (30 la număr, ei conduc grupul), Salvini de la Lega italiană, VOX spaniol al lui Abascal, olandezul Geert Wilders și Fidesz al lui Viktor Orbán. E un grup mult mai ambiguu față de Moscova. Iar al treilea, Europa Națiunilor Suverane (27 de membri din 720), condus de germanii din AfD, e cel mai deschis față de Kremlin.
A treia linie de fractură e, paradoxal, chiar naționalismul. Un naționalist francez și unul german nu au aceleași interese. Un fermier polonez nu vrea grâul ucrainean, un ungur visează la teritoriile pierdute la Trianon, un austriac și un italian se ceartă de un secol pe Tirolul de Sud. Iar respectabilitatea contează. În 2024, tocmai Marine Le Pen a cerut excluderea AfD din vechiul lor grup comun, după ce un lider german declarase că nu toți membrii SS au fost criminali. Le Pen vrea să ajungă la Élysée, să devină președinta Franței și nu-și permite astfel de vecini în Parlament.
Așa că extrema dreaptă europeană seamănă cu o familie care se ceartă la masă, dar votează la fel atunci când vine vorba de migrație sau de Pactul Verde. Pe teme punctuale, voturile lor adunate, alături de o parte din dreapta clasică, pot deja să facă majorități în Parlamentul de la Bruxelles.
Adevărata întrebare pentru anul care vine nu e dacă se vor uni, ci dacă dacă vor ajunge să conducă simultan Parisul, Madridul și Roma. Atunci, Uniunea n-ar mai fi asediată din afară, ci condusă de cei care n-au crezut niciodată în ea.
