Corespondență Dan Alexe | Cum ar putea peisajul politic din UE să fie influențat de plecarea anticipată a șefei BCE Christine Lagarde
Pe fundalul crizei economice și sociale din Franța, și mai pe larg din Europa, președinta Băncii Centrale Europene (BCE) franțuzoaica Christine Lagarde și-a anunțat plecarea anticipată din post, cu nouă luni mai devreme decât ar fi trebuit, mulți punând decizia ei pe seama politicii interne a Franței.
Lagarde va pleca pe 7 februarie, oferind actualilor lideri ai Uniunii Europene timp să-și aleagă succesorul înainte de alegerile prezidențiale franceze, în care sondajele o arată pe candidata de extrema dreaptă, Marine Le Pen ca favorită să câștige.
Christine Lagarde ar putea căuta să se implice în acele alegeri atât de importante pentru întreagă Europă, nu doar pentru Franța.
Funcția de director al Băncii Centrale Europene (BCE) este una dintre cele patru mari poziții înalte ale Uniunii Europene, alături de funcțiile de președinte al Consiliului European, al Comisiei Europene și șef al Diplomației Europene. Directorul Băncii Centrale Europene este foarte important deoarece 21 de țări membre (din 27) au adoptat moneda euro și formează așa-numita Zonă Euro. Funcția e cu atât mai importantă cu cât trebuie să fie cu totul independentă de presiunea capitalelor și de implicarea politică, cerând neutralitatea absolută.
Prin anunțarea plecării sale anticipate, încă din luna februarie 20027, de la Banca Centrală Europeană, Christine Lagarde a stârnit nedumerire în rândul multor membri ai clasei politice. Aceștia sunt împărțiți între cei care îi privesc favorabil decizia și cei care, dimpotrivă, o văd ca pe o dovadă a unei strategii de control orchestrate de Emmanuel Macron, cel care a numit-o în funcție împreună cu Angela Merkel în anul 2019, după una din acele mari târguieli în culise la care se împart principalele mari funcții din structurile europene.
Este știut că înțelegerea dintre Macron și Angela Merkel a fost atunci ca o politiciană din Germania, Ursula von der Leyen, fost ministra apărării (conservatoare membră în PPE, Partidul Popular European), să obțină președinția Comisiei Europene, în vreme ce franțuzoaica Christine Lagarde avea să devină șefa Băncii Centrale Europene.
Decizia lui Christine Lagarde de a se retrage survine exact în momentul în care Europa intră într-o perioadă de volatilitate economică crescândă și politică electorală tot mai contestată.
O criză latentă de pe piețele obligațiunilor franceze amenință să explodeze în orice moment. În ultimele luni, suma pe care Franța trebuie să o plătească pentru datoriile sale masive a crescut neîncetat. Franța trebuie acum să plătească mai mult pentru a împrumuta bani decât Grecia sau chiar Italia.
Pe piețele financiare circulă acum o probabilitate de 9% ca Franța să intre în incapacitate de plată a datoriilor sale până la sfârșitul anului 2027. Dacă se întâmplă acest lucru, moneda unică europeană va fi aruncată în aer. Franța este prea mare pentru a da faliment. Și totuși, ar putea fi și prea mare pentru a fi salvată.
Prin plecarea sa în februarie, Lagarde oferă liderilor UE oportunitatea de a gestiona succesiunea înainte ca alegerile din Franța să complice potențial negocierile privind următorul președinte al BCE. Acum, desigur, Emmanuel Macron va trebui să numească pe cineva în locul lui Lagarde, o personalitate care să convingă și care să ocupe postul pe următoarele 8 sau 9 luni, până la viitoarea mare târguială în culise, la care Macron nu va mai participa, deoarece între timp vor fi avut loc alegerile prezidențiale în Franța, în aprilie 2027.
Procesul de selecție a succesorului în fruntea băncii europene va avea astfel o mare semnificație politică. Liderii europeni trebuie să convină asupra unui succesor capabil să mențină încrederea în independența BCE, conducând în același timp politica monetară într-o perioadă economică tot mai incertă.
Este evident că în cazul în care, într-adevăr, ar avea intenția de a intra în politica franceză, Lagarde nu putea în niciun caz să facă asta din funcția ei în fruntea BCE, unde, prin forța lucrurilor, trebuia să păstreze o neutralitate absolută din postul ei de șef a finanțelor și mare coordonatoare, la nivel european, a politicii fiscale și monetare. Totuși, timpul care a rămas ar fi prea scurt între luna februarie, când Lagarde își va părăsi postul der la BCE, și aprilie, când are loc prima rundă a alegerilor prezidențiale franceze.
E greu de crezut că o campanie se poate lansa și declanșa în două luni, dar Christine Lagarde, neatinsă de feluritele scandaluri care au zguduit Franța, și având cariera respectabilă de director vreme de 8 ani la Fondul Monetar Internațional, FMI, apoi 6 ani la Banca Centrală Europeană, ar putea totuși avea un cuvânt de spus în cursa electorală, sprijinind pe unul sau altul dintre candidații de alură democrată. Altminteri ar fi fost, desigur, interesant, unic și o premieră, o înfruntare între două femei din două tabere politice total opuse, între Christine Lagarde, pe de o parte, și Marine Le Pen, reprezentanta dreptei extreme naționaliste, pe de altă parte. Marine Le Pen a declarat deja că dorește să discute rolul BCE și, dacă va fi aleasă, ar solicita o intervenție a băncii centrale pentru a ușura povara ratelor dobânzilor din Franța.
Atmosfera politică actuală din Franța mai este îngreunată și făcută greu de prevăzut și prin incertitudinea privind posibila intervenție în cursa electorală a fostului președinte socialist François Hollande, care încă nu și-a anunțat intențiile, lăsând de înțeles că ar putea fi și el un candidat surpriză.
Numele lui Christine Lagarde mai este însă vehiculat și ca o potențială candidată la președinția Forumului Economic Mondial de la Davos, ceea ce ar îndepărta-o din nou pe multă vreme de viața politică franceză.
