Interviu în exclusivitate cu scriitorul Mircea Cărtărescu: „Să vin în Republica Moldova înseamnă să călătoresc în România mai departe”
Este unul dintre cei mai premiați și traduși scriitori români ai perioadei post-comuniste, publicând peste 30 de volume, traduse în 23 de limbi. Este unul dintre numele frecvent menționate pentru nominalizare la Premiul Nobel pentru literatură, fiind propus oficial, de două ori, de către Uniunea Scriitorilor din România. Vorbim despre scriitorul român Mircea Cărtărescu, care de Ziua Națională a Lecturii a fost și la Chișinău, fiind decorat de șefa statului Maia Sandu cu „Ordinul de Onoare”. Totodată el a participat la o serată organizată pe scena de la Teatrul National „Mihai Eminescu”.
Doina Stimpovschii: Știm, de Ziua Națională a Lecturii, cititorii din Republica Moldova au primit cel mai frumos cadou. Au primit cadoul întâlnirii cu cel mai cunoscut scriitor român al momentului. Știu că a avut o zi foarte plină, a avut multe întâlniri. În mai puțin de o oră, va urca pe scena Teatrului Național Mihai Eminescu în fața a sute de oameni. Va avea această întâlnire de suflet cu publicul de la Chișinău, urmată, îmi imaginez, de o lungă sesiune de autografe. Deși are programul foarte încărcat și știm că este atât de dorit de foarte multă lume, îi mulțumim, pentru că și-a făcut un pic de timp pentru a petrece alături de echipa noastră de filmare. Îl salut cu mare drag și-i mulțumesc foarte mult Domnului Mircea Cărtărescu. Domnule Cărtărescu, bună seara și bine ați venit în Republica Moldova!
Mircea Cărtărescu: Bine v-am găsit și trebuie să vă spun că și eu am primit cel mai frumos cadou de Ziua Lecturii astăzi prin faptul că am fost invitat la Chișinău, că am putut-o cunoaște pe doamna președintă Maia Sandu, care m-a primit dimineață. Îi sunt foarte recunoscător. Am primit și o distincție din partea statului moldovean și, de asemenea, mă bucur foarte mult că stăm de vorbă în această seară împreună.
Doina Stimpovschii: Domnule Cărtărescu, cred că multă lume s-a gândit la faptul că ați călătorit atât de mult în toată lumea și când zicem toată lumea, e la modul cel mai direct, în toată lumea. V-ați întâlnit cu atâția oameni și abia acum a venit momentul să veniți în Republica Moldova. Cum ați simțit evenimentul ăsta, să spun așa?
Mircea Cărtărescu: Pentru mine, să vin în Republica Moldova înseamnă să călătoresc în România mai departe. Este cel mai simplu spus. Pentru mine, Republica Moldova, Moldova noastră, Ardealul nostru, Muntenia noastră, Banatul nostru sunt unul și același lucru. Sunt locurile în care se vorbește românește. Asta e lucrul cel mai important pentru mine. Este un loc în care se vorbește limba în care eu scriu.
Doina Stimpovschii: De Ziua Națională a Lecturii, vorbim mult despre literatură și despre citit, iar dumneavoastră sunteți un cititor desăvârșit și chiar ați explicat că, de fapt, totul a început acolo, în copilărie, citind multe ore pe zi. Și mi-a și plăcut povestioarea aceea drăguță despre cum mama, pur și simplu, vă scotea afară din casă, obligându-vă să vă jucați și să nu mai citiți atâta.
Mircea Cărtărescu: Chiar așa a și fost. Eu mă prețuiesc mai mult ca un cititor decât ca un scriitor. Trebuie să vă spun de la început. Simt că vocația mea adevărată în întreaga mea viață a fost cititul cărților. Asta mi-a plăcut, asta am făcut. Și mă bucur foarte tare că nu mi-am pierdut timpul cu alte lucruri, ci l-am pierdut cu folos, ca să spun așa, în universul cărților, în universul acestor lumi paralele care sunt fiecare carte în parte toate cărțile împreună. Într-adevăr, de mic copil, prima mea amintire din timpul copilăriei mele este cum mama mă ținea în brațe, aveam vreo doi ani, și avea în fața noastră o carte foarte mare, o carte cu poezii pentru copii. Și-mi citea din această carte. Și ultima mea amintire este tot cu o carte deschisă în mână, și anume ce am făcut ieri toată ziua: n-am făcut decât să citesc o carte minunată, de asemenea, cu o mare bucurie.
Doina Stimpovschii: Ce ați citit, dacă puteți să ne spuneți?
Mircea Cărtărescu: Am citit cartea unui foarte mare scriitor polonez, o carte care se numește Prăvăliile de scorțișoară de Bruno Schulz.
Doina Stimpovschii: Ce cititor sunteți? Ce tip de cititor sunteți? Cât de răsfățat?
Mircea Cărtărescu: Sunt un cititor omnivor. Citesc tot ce-mi cade în mână. Dacă n-am ce citi, citesc etichetele de pe produse. Deci, ochii mei fug în toate părțile căutând text scris. În lipsa textului scris, eu mă simt stresat. Nu am parcă ce face. Iar dacă în loc de etichete întâlnesc cărți adevărate, e cu atât mai bine. Cărți, reviste, articole. Citesc pe telefonul mobil foarte mult, citesc pe tabletă, nu citesc numai pe cărțile de hârtie. Și citesc din toate domeniile. Chiar din domenii mai greu de înțeles, ca, de pildă, fizică cuantică, este o mare pasiune a mea. Matematicile superioare sunt, de asemenea, o pasiune a mea. Firește, literatura, poezia, dar și filozofie, și religie, și așa mai departe. Nu există domeniul care să nu-mi placă și pe care să nu-l iubesc.
Doina Stimpovschii: Apropo, de citit, ați fost foarte darnic, ca să spun așa, atunci când într-un interviu spuneți că cititorul, de fapt, are mult de muncă. Cititorul trebuie să facă efortul de a-și imagina tot ce scriitorul vrea să-i transmită. Mi s-a părut o declarație de respect față de cititor.
Mircea Cărtărescu: O carte are doi autori, scriitorul și cititorul. Amândoi contribuie la scrisul cărții, pentru că fiecare lucru pe care îl menționează scriitorul este regândit și reimaginat de cititor. Cititorul nu poate intra în mintea scriitorului, ca să știe ce este acolo. El trebuie să-și construiască propria lui carte din propriile lui amintiri, din dorințele lui, din subconștientul lui și așa mai departe. Deci, el contribuie efectiv, substanțial, la facerea cărții. Dacă dumneavoastră și cu mine citim aceeași carte, de fapt, citim două cărți total diferite. O carte care a fost scrisă doar pentru dumneavoastră și o carte care a fost scrisă doar pentru mine.
Doina Stimpovschii: Și credeți că în acest fel, dacă ne uităm la numărul cărților dumneavoastră care au fost vândute în lumea asta, cred că ajungem la ordinul sutelor de mii sau mai mult chiar.
Mircea Cărtărescu: Nu am fost curios să fac o socoteală. Mă bucură că există măcar și un singur cititor pentru cărțile mele. De câte ori o carte a mea ajunge în mâinile unui om care o deschide și continuă să citească, și nu o aruncă după primele zece pagini, eu sunt foarte fericit.
Doina Stimpovschii: Întotdeauna aveți această căldură și modestie atunci când vorbiți despre cărțile dumneavoastră, care sunt lansate și se bucură de succes. De pildă, recent, tot am ascultat un interviu, era despre Theodoros, și spuneați că ați fost flatat și uimit de căldura cu care a fost primită această carte. Ceea ce mi s-a părut foarte deosebit, pentru că aș zice că sunteți obișnuit deja cu aceste primiri calde din partea publicului.
Mircea Cărtărescu: Vă spun cu cea mai mare sinceritate. Din punctul meu de vedere, calitatea cea mai mare a unui scriitor nu este talentul, ci modestia. Așa se recunoaște un scriitor bun în comparație cu unul mai puțin bun. Un scriitor bun este întotdeauna modest, pentru că el știe că nu este adevăratul autor al cărții sale. Că această carte, oricare carte, i-a fost dăruită. I-a fost dăruită de undeva de sus. El este doar un portal prin care această carte a trecut. Așa cum, să zicem, o femeie când dă naștere unui copil, într-un fel copilul nu-i aparține numai ei. Copilul este inspirat de sus, de undeva. Și ea îl naște fiind mama acestuia.
Doina Stimpovschii: Ați mai spus tot așa, odată, că un scriitor are nevoie să fie iubit sau trebuie să fie iubit. Iubit, adică înțeles. Și țineam să vă întreb, în toată activitatea dumneavoastră, în toată cariera atât de bogată pe care ați avut-o, cât de des v-ați simțit cu adevărat iubit?
Mircea Cărtărescu: Păi, gândiți-vă, dacă sunteți în Mexic, într-o lume absolut exotică, străină nouă, și vine un tânăr la dumneavoastră, vă ia în brațe și începe să plângă pe umărul dumneavoastră spunând că arta dumneavoastră mi-a schimbat viața, voiam să mă sinucid. Am renunțat la ideea sinuciderii citind cartea dumneavoastră. Ea m-a convins să nu mă sinucid, să trăiesc mai departe. Și apoi, vă arată un tatuaj cu coperta cărții dumneavoastră, tatuată pe braț. Ce ați spune despre asta? Nu ar fi cel mai mare dar care se poate face în viață? Nu ați fi extraordinar de fericită pentru asta? Mie mi s-a întâmplat acest lucru și vreau să vă spun că nici cel mai mare premiu pe care l-am primit, nici cea mai bună cronică literară, nu poate să se compare cu aceste momente. Cel mai bun moment este în care îți întâlnești cititorul care ți-a iubit cu adevărat o carte.
Doina Stimpovschii: Ce carte era tatuată?
Mircea Cărtărescu: Era Solenoid, coperta spaniolă a acestui roman.
Doina Stimpovschii: De altfel, apropo, chiar la finalul anului 2023, în toamna anului 2023, ați avut un turneu în America Latină. Am văzut mai multe fotografii de acolo. A fost cu adevărat fascinant.
Mircea Cărtărescu: De data asta, am mers în Argentina, în Uruguay și în Chile. Deci, am întâlnit o altă față a Americii de Sud față de Nordul ei pe care îl văzusem: Columbia, Mexic și Republica Dominicană. Acum am văzut Sudul care este, într-un fel, mai european, mai puțin exotic și mai serios, într-un fel. Și am putut să întâlnesc oameni care au cunoscut idolii mei dintre scriitorii sud-americani. L-am cunoscut pe Borges. Am văzut casa memorială a lui Borges. Am umblat prin Buenos Aires pe urmele lui și așa mai departe. A fost o experiență extraordinară pentru mine.
Doina Stimpovschii: Întâlniți atât de mulți oameni. Și mă întrebam dacă... Cred că sunteți și un cunoscător al sufletului și spiritului uman în general. Mă întrebam dacă vă mai uimește ceva la firea omului astăzi. Dacă vă impresionează ceva la modul în care sunt oamenii.
Mircea Cărtărescu: Oamenii au fost întotdeauna la fel, după părerea mea. Oamenii sunt un amestec de bine și de rău. Blaise Pascal spunea că omul nu este nici înger, nici fiară. Și, din păcate, cine face pe îngerul face pe fiara. Avea perfectă dreptate. Nu trebuie să judecăm niciodată oamenii în bine și în rău. Trebuie să știm cu toții că fiecare este undeva între ele. Între bine și rău. Mai spre bine sau mai spre rău. Dar, în orice caz, umanitatea se desfășoară între acești doi poli. Între răul absolut și binele absolut. La diferite distanțe. Unii oameni sunt prin nașterea lor, prin natura lor, prin educația lor, prin mediul în care au trăit. Sunt, mai curând, monstroși. Alți oameni sunt, mai curând, angelici. Dar, în general, oamenii sunt între acești doi poli.
Doina Stimpovschii: Mi-am amintit de personajul din Travesti: care, cumva, tot era, la un moment dat, situat între două lumi. Și, apropo, spuneați ca a fost romanul la care ați lucrat cel mai greu, s-a născut cel mai dificil.
Mircea Cărtărescu: Da, este o carte dificilă pentru mine din foarte multe motive, dar, mai ales, pentru că cu puțin timp înainte scrisesem o carte care este și acum cea mai citită și cea mai tradusă carte a mea, Nostalgia, după care mi-a fost foarte greu să încep altceva. Și am scris aproape la normă, ca să zic așa, acest roman, cu mare dificultate, în doi ani de zile, deși are 150 de pagini. Și nu știu nici acum dacă e una dintre cărțile mele reușite sau nu. În orice caz, în acest roman, eu am descoperit mai multe lucruri despre mine, pe care nu le știam, decât aproape toată întreaga mea operă.
Doina Stimpovschii: Cât de interesant! Cartea a fost lansată cu mai bine de 25 de ani în urmă, nu?
Mircea Cărtărescu: Cam așa. Da, da, dacă stau să mă gândesc, da.
Doina Stimpovschii: Despre ce sau ce nu se poate spune în cărți? Aveți anumite lucruri, emoții, sentimente pe care nu le puneți în cărțile dumneavoastră intenționat?
Mircea Cărtărescu: Eu cred că în cărți nu se poate spune aproape nimic. De fapt, 90 la sută din spiritul uman este subteran. Este imposibil de exprimat. Este toată lumea aceasta a emoțiilor, senzațiilor, amintirilor infinitezimale, minuscule. În fiecare clipă, avem zeci de senzații pe care nu le putem exprima, nici nu le putem percepe câteodată cu adevărat. Toate aceste lucruri nu le spunem. Nu spunem lucrurile care sunt jenante pentru noi. Nici nu le conștientizăm. Există o cenzură în sufletul nostru care ne împiedică să ne gândim la lucrurile rușinoase, la lucrurile jenante pe care le-am trăit cu toții, la vinele pe care le-am avut, la remușcările pe care le avem. Toate aceste lucruri sunt extraordinar de greu sau aproape imposibil de exprimat în cărți. Cel care a exprimat cel mai bine inexprimabilul în literatură a fost Dostoievski, după părerea mea. O bună parte din lumea lui ține de acest domeniu al turpitudinii umane, al rușinosului, al dezgustătorului din sufletul uman. El a fost cel care a avut curajul acesta extraordinar să facă o vivisecție, o disecție pe propriul său spirit, ca să arate dedesubturile acestuia, dar foarte puțini alți scriitori au acest curaj.
Doina Stimpovschii: Dar spuneați mai devreme că ceea ce scrieți vine de sus de undeva, vine din altă parte. Deci, înseamnă că cineva din afara existenței umane știe exact ce să pună în mintea cărui scriitor, ca acesta mai departe să poată să transmită. Mircea Cărtărescu: Da, nu știm ce este această transcendență. Vine de sus sau poate vine de jos, sau poate vine din altă parte, din altă dimensiune. Dar, în orice caz, cel puțin eu sunt un autor total dependent de inspirație. Când nu mă simt inspirat, nu scriu. Alți autori nu acceptă acest concept. Ei spun: Nu, eu sunt stăpân pe materia mea, pe scrisul meu și așa mai departe. Dar eu scriu sub imperiul acestei, într-un fel, autohipnoze sau inspirații, sau cum vreți să-i spuneți, muza inspiratoare, fără care eu sunt mut, sunt complet mut. Nu pot să scriu decât atunci când pot să scriu, ca să zic așa, când mi se dă voie să scriu, când mi se impune să scriu, când sunt silit să scriu. Niciodată când vreau eu, propriu-zis, egoul meu, să zic așa. Să mă apuc să scriu, acum, dacă m-ați ruga, mi-ați da o foaie și mi-ați spune să scriu un poem, nu aș putea. Pentru că n-aș simți acel fior sau acea mâncărime de degete pe care o simt, de obicei, când simt că pot să scriu ceva. Și mie mi se pare că e o chestiune de sinceritate să scrii numai când te simți inspirat. E ca în cazul unui cântăreț de operă. Un cântăreț de operă nu scrie, nu cântă când se simte răgușit. Când e răgușit, se duce la spital sau bea un ou crud, sau face altceva, dar, în orice caz, nu cântă, pentru că știe că nu poate.
Doina Stimpovschii: Ați avut perioade în care, pur și simplu, n-ați putut să scrieți? Preț de mai multe luni?
Mircea Cărtărescu: Firește, bineînțeles, ca foarte mulți autori. Eu am perioade în care scriu zilnic. E adevărat, scriu foarte puțin în fiecare zi, rar ori depășesc o pagină pe zi. Dar scriu constant și atunci, în trei, patru, în cinci ani. Solenoid l-am scris în cinci ani. Orbitor l-am scris în 14 ani, încetul cu încetul se adună cantități mari de scris. Dar după aceea, după ce termin o astfel de carte, bineînțeles, cred că aș nebuni, dacă m-aș apuca de alta imediat după aceea. Îmi trebuie o perioadă de schimbare a ideilor, de respirație, de, știu eu, de văzut filme, de mers la plimbare, de făcut orice altceva. Și perioada asta poate să-mi ia de la câteva săptămâni la câțiva ani. De pildă, după romanul pe care l-ați amintit, după Theodoros, pe care l-am terminat acum un an și vreo lună sau două, eu n-am mai scris până astăzi. Nici n-am mai simțit nevoia să scriu, pentru că trebuie să ies din atmosfera lui Theodoros ca să pot începe o altă carte. Dar nu-mi fac nicio problemă, pentru că știu că la un moment dat, voi simți iarăși această mâncărime de degete.
Doina Stimpovschii: Și dacă Travesti s-a scris greu despre Melancolia, spuneați că este o capodoperă, ca să spun așa, din punct de vedere al scriiturii. Spuneați că este cartea pe care ați scris-o cel mai bine. Mi s-a părut interesant că ați face așa niște totaluri ale cărților dumneavoastră din perspectiva asta personală.
Mircea Cărtărescu: Da, eu nu folosesc cuvântul capodoperă pentru scrierile mele, doar pentru ale altora. Dar aveți dreptate când ați spus că eu prețuiesc foarte mult această carte, Melancolia. Este o carte foarte apropiată de sufletul meu. E o carte cu care mă identific, pe care o simt foarte, foarte cărtăresceană, să spunem așa. Și mi-a făcut mare, mare plăcere să o scriu. Acolo, eu am încercat să îmi ascult cu mai mare atenție, decât de obicei, adâncurile. Adâncurile cele mai adânci. Acea cameră interzisă, care există în orice castel din basmele noastre, peste tot ni se spune, i s-a spus personajului că poate să intre în orice cameră, în afară de una singură. Și bineînțeles că personajul se duce chiar acolo, și acolo întâlnește ceva special, fie minunat, fie înspăimântător, dar, în orice caz, ceva care nu e de pe această lume. Eu am avut în Melancolia curajul să intru în această cameră și să descopăr lucrurile cele mai extraordinare pe care le poate descoperi un scriitor, și anume pe el însuși.
Doina Stimpovschii: Pentru că mai devreme ați spus că după ce încheiați lucrul la o carte, aveți nevoie de o pauză. Și ați spus de filme, plimbări, călătorii. Sincer vă spun că am fost surprinsă să citesc într-un interviu de-al dumneavoastră că vă jucați pe calculator. Și că petreceți timp în fața ecranului, și că e o plăcere a dumneavoastră. Faceți asta și acum, vă place în continuare? Mircea Cărtărescu: Da, da, să nu mai spuneți nimănui. Am așa un sentiment de mică jenă când se știe acest lucru. Pentru că, de obicei, jocurile pe computer sunt așa, apanajul copiilor sau adolescenților. Dar eu cred că sunt cineva care a rămas un copil. A rămas și nu-mi pare rău de asta. Și nu mă joc numai pe computer, mă joc în toate felurile și în toate momentele vieții. Chiar și dacă mă joc doar cu cuvintele într-o frază și tot joacă este. Dar, într-adevăr, pentru că în familia mea sunt mulți gameri. Și fiica mea, și fiul meu se joacă foarte mult pe computer, fiica mea lucrează la o mare firmă de jocuri, m-am molipsit și eu. Și îmi face mare plăcere să descopăr lumile acestea uimitoare pe care în ultimii ani le fac autorii, mă rog, industria de jocuri pe computer. Unele dintre ele sunt absolut fantastice, absolut, fără nicio discuție, sunt poezie pură.
Doina Stimpovschii: Citeam tot undeva ca, probabil, intr-un viitor, poate mai apropiat, poate mai indepartat, jocurile pe calculator ar putea deveni probă la jocurile olimpice. Deci, lucrurile se îndreaptă într-o...
Mircea Cărtărescu: În orice caz, sunt competiții. Există competiții la Borderlands, la o grămadă de alte jocuri. Există competiții foarte serioase, cu premii foarte mari și așa mai departe. Sigur că nu am ajuns eu până acolo și nici nu vreau să ajung, ferească Dumnezeu. Dar lumea aceasta virtuală, ca să zicem așa, să punem degetul pe rană, pentru că jocurile sunt despre lumea virtuală. Această lume virtuală, acest spațiu în care pătrundem doar cu avatarul nostru, ca să spun așa, ne va acapara viețile. O dată cu inteligența artificială, o dată cu metaversul lui Elon Musk și așa mai departe, virtualitatea va ajunge la a doua noastră viață. Și poate prima viață a copiilor noștri, a copiilor copiilor noștri, dacă specia noastră o să aibă înțelepciunea să supraviețuiască până atunci.
Doina Stimpovschii: Vă mulțumim foarte mult, pentru că v-ați făcut timp pentru noi. Urmează o întâlnire în format mare, ca să spun așa, cu publicul de la Chisinau. Și să știți că sunteți așteptat cu mare plăcere și cu mare nerăbdare de către publicul de la Chisinau de fiecare dată.
Mircea Cărtărescu: Mulțumesc mult !
