O samă de cuvinte // „Orb”, „sărac” și „orfan de Logos”
Să luăm aceste două cuvinte: “orb” și “orfan”, două vorbe din cele mai simple. “Orb” vin din arhaicul fond latin al limbii (orbus), în vreme ce “orfan” (orphanus), pe care latina îl împrumutase din greacă pentru a înlocui “orbus” (care însemna în latină… orfan!) este în română un împrumut din greaca bizantină sau fanariotă: ὀρφᾰνός.
Iată însă că în meglenită -- fie că-i zicem limbă, dialect sau grai românesc -- orfan se spune “sirak”, luat din slava macedoneană. Sirak -- cu sensul de orfan, așadar, în meglenită -- nu e altceva decât termenul care a dat “sărac” în română. Sigur, orfanii sunt în general săraci, mai ales în societățile tradiționale. De acolo — transferul de sens al bulgărescului sirak (care este încă “orfan” în meglenită) spre românescul nord-dunărean de azi “sărac” (nevoiaș).
Conviețuirea intimă în Balcani a unor oameni vorbind un pidgin ale cărui variante aveau să ducă la albaneză-română-aromână-bulgaro-macedoneană a funcționat prin împrumuturi și alunecări de sensuri atât complexe și strâns legate între ele, încât până și profanul vede acolo că acelea nu pot fi fructul hazardului și că sunt doar rodul unei intime conviețuiri, vreme îndelungată, multe veacuri între venirea slavilor și anul 1000, în inima Balcanilor, într-o arie relativ restrânsă (căci ceea ce voi arăta nu atinge deloc sârbo-croata și nici defuncta limbă dalmată, romanică, situate în afara zonei care a fost Țaratul Bulgar).
Astfel, din“orphanus” româna a păstrat sensul unic de “orfan”. Orfan și nimic altceva. Același termen, însă, în aromână și albaneză, a căpătat un sens suplimentar: cel de sărăcie și neajutorare. Astfel, în aromână (aduc confirmarea din monumentalul Dicționar, cu exemple, al lui Tache Papahagi), “oàrfăn” înseamnă simultan, și în egală măsură, “orfan”, dar și: “sărac”, “nenorocit”, “neajutorat”. Pentru 1. - “orfan” avem exemple culese din texte vechi: — “ficiorlu aesta easte oàrfăn di mumă”; dar, exemple numeroase: 2.— “ună casă oarfănă” (o casă săracă); sau: — “case ñ’iți, oàrfăne, cu garduri di surțeale” (case mici, sărăcăcioase, cu garduri de surcele). Ba chiar avem și derivatul oàrfănie = sărăcie.
Acum, în albaneză, așa cum ne-am fi așteptat, “orphanus” a primit un v- protetic inițial, ca în sumedenie de alte latinisme cu vocală închisă inițială. Așa cum “orbus” (orb în română, aromână și meglenită) a dat “verbën” (“verbër” în dialectul sudic tosk, care practică sistematic rotacismul), tot așa “orphanus” a dat formele dialectale “vorfën” și “varfër” (în tosk, cu rotacism), care nu mai au decât sensul de… “sărac”.
Carevasăzică avem în albaneză “verbën”/“verbër” (de la “orbus”, orb) și: "varfën” / “varfër” = sărac (de la “orphanus”). Tot așa, în română „orfan” are un singur sens; dar și în albaneză “varfën” / “varfër” are de asemenea un singur sens = sărac; iar aromâna le-a păstrat pe ambele la egalitate.
Dar în acel Sprachbund din Balcani, în care s-a trecut prin multe variante de ceea ce numim azi un limbaj de tip “pidgin” sau “creolă”, confuzia formală dintre termenii albanezi “verbën”/“verbër” (de la “orbus”, orb, dar cu sensul inițial latinesc de “orfan”) și: "varfën” / “varfër” = sărac (de la “orphanus”) este singura explicație pentru care româna a împrumutat în paralel termenul bulgaro-macedonean pentru “orfan” — “sirak” — și i-a dat sensul de… sărac!
Căci de acolo vine în română “sărac”, cu sensul unic astăzi de neajutorat sau mizerabil, de la slavonul sudic sirak = orfan, toate astea sub confuzia cu albanezul varfën (sărac, de la orphanus, orfan), știind că toate acestea sunt legate și de faptul că aromânescul “oàrfăn” înseamnă și “orfan” și… sărac, în vreme ce în meglenită “sirac” = orfan!
Alunecarea semantică în româna nord-dunăreană se poate încă vedea în aceea că prin Banat se mai spune “copil sărac” pentru orfan…
Să vedem acum cine mai poate afirma că astea sunt coincidențe și că “sărac” în Maramureș a putut veni din bulgărescul “sirak” altfel decât printr-o viață comună la sud de Dunăre, alături de albanezi... și de aromâni, căci, cum am mai zis-o, româna nord-dunăreană e doar un dialect aromân, rezultat al evoluției latinității balcanice la sud de Dunăre.
(Notă: Grecescul ορφανός, orfan, nu intră în ecuația albaneză, v-ul protetic albanez indicând limpede originea latină a lui varfën < orphanus. Ca să nu mai vorbim, pentru a completa totul, de faptul că și în latină “orb” și “orfan”, orbus și orphanus (împrumutat din greacă)… sunt la origine înrudite etimologic!… În latina veche, “orbus” era orfanul. “Orphanus” a fost împrumutat tardiv din greacă. “Orbus” a devenit însă “orb” — cel de azi din română: fără ochi — probabil de la o expresie precum: “orbus
