O samă de cuvinte // Moarea, saramura și o oarecare lingua franca
Orice bețiv știe că se poate drege cu “moare”, apa cu sare de la murături, mai ales de la varză murată, care conține toate vitaminele și tot ce e imaginabil bun pentru corp.
Cuvântul “moare” nu are, evident, nimic de-a face cu moartea și verbul a muri, în ciuda unui dubios joc de cuvinte al lui Marin Preda în romanul «Cel mai iubit dintre pământeni». Moarea este dat corect în dicționarele etimologice ca venind din latinescul “muria”, apa sărată pregătită și folosită de preotesele vestale in sacrificii, dar si de popor, de romani, în sosuri, mâncare și păstrarea legumelor și peștelui în conserve, în vase închise.
“Moarea” este latinească, așadar, iar de aici au derivat verbul “a mura”, a pune în moare, dar și “murăturile”, legume care au stat în moare, descendente ale latinescului “muria”, lichidul pregătit de vestele pentru ceremonii.
Până aici totul era banal și știut. Iată însă că româna mai are un termen care conține “muria”, și anume: “saramura”. Numai că acela nu ne vine din latină, ci din neo-greacă: σαλαμούρα (
Grecii luaseră însă “salamura” lor din venețiană, unde e “salamora”, compus efectiv din sal- = sare și acel antic “muria” (moarea noastră): salamora < sal-muria. Termen redundant, sal-muria, pentru că moarea este oricum sărată. Dar așa ajungem la acea “lingua franca”, cum a fost numită, o limbă romanică amestecată, un pidgin simplificat, al marinarilor venețieni și genovezi, de la care multe cuvinte au fost preluate chiar și de turcic și greci în Balcani (vezi Dubrovnik, Split și celelalte orașe-cetăți de coastă, astăzi croate) și până în Balcani (vezi farul genovez de la Constanța), insulele grecești, ba chiar și până în Crimeea și ce este astăzi Georgia.
Din această “lingua franca” au împrumutat grecii cuvinte venețiene și italienești pe care le-au răspândit apoi în Balcani, nu doar banalități precum |porta” = ușă în neogreacă, dar și termeni astăzi banali, ca “banka” (cea pe care te așezi) sau “baston”, apoi termeni de marinărie (vezi mai jos “furtuna”) sau, cum am zis, σαλαμούρα / saramura, care din acea “lingua franca” marinărească a intrat în mai toate limbile de pe țărmurile Mediteranei, căci avem “saumure” în franceză, “salmoura” în portugheză, “salmuera” în spaniolă; “salmorra” în catalană etc…
«Oh! capu-mi pustiu cu furtune!…» (Eminescu, «Mortua est»)
Și acum ajungem la un fapt lingvistic mai puțin cunoscut: aparentul nostru latinism “furtună” (la origine coborâtor îndepărtat, desigur, din Fortuna) este, din perspectiva limbii române, un turcism: fırtına (ori poate un grecism fanariot — φουρτύνα —, întrucât e imposibil de decis dacă ne-a venit din turcă sau din greacă).
E mai probabil din turcă, decât din greacă, pentru că îl găsim deja la Neculce: “și nici cu gândul nu gândiè că i-a vini o furtună ca aceea.”
Sigur, la rândul lor, turcii și grecii l-au luat de la venețieni și din aceeași “lingua franca” mediteraneană, "fortuna" (=noroc, dar și neșansă, nenorocire, furtună, noroc schimbător), care urcă până la latinescul Fortuna (=șansa divinizată). De altfel, în engleză, latinescul/franțuzismul medieval “fortune” înseamnă astăzi aproape exclusiv “avere”; în schimb, în franceza veche, precum și în venețiană, ambivalentul "fortune" începuse să se specializeze in sensul pur negativ de dezlănțuire a stihiilor, a elementelor marine: — “Leurs vaisseaux eurent si grande fortune sur mer, que plusieurs nefs furent perdues.” (Froissart).
De aceea și azi in franceză pânza ce se ridică pe vreme de stihii e numită “voile de fortune”. Adică exact ceea ce turca numește “fırtına yelkeni”.
De altfel, în minunata sa «Carte a Mărilor» («Kitab-ı Bahriye», 1521), aventurierul, navigatorul și cartograful otoman Piri Reis (nu era un nume propriu, “pir-i-reis” înseamnă “bătrânul comandant"), explică cuvântul turcesc «fırtına» (citește <fîrtîna> =furtună), proaspăt împrumutat din venețiană (fortuna, فُرتُونه). Definiția lui e simplă: fırtına (فُرتُونه)— “denizde șiddetli hava” (fırtına = “vreme urâtă pe mare”).
“Furtuna” românească e de la turci, așadar, care o luaseră din “lingua franca” mediteraneană și nu are legătură directă cu “Fortuna” latinească.
Oricum, dacii și valahii, desigur, nu navigau. Poate de aceea necunoscuta și ostila mare, "thalassa", a ajuns, derivată din greacă, să desemneze la noi tot valurile de furtună: "talazurile" < thalassa.
Termeni purtați peste tot de navigatorii mediteraneeni, așadar. Și iată că tot la sare ne întoarcem, căci și apa mării e un fel de “saramură”.
