O samă de cuvinte// Ce e plicticosul „mai mult ca perfectul” - „tu fuseseși”, iar nu „tu fusesei”
Româna posedă instrumente gramaticale foarte fine prin care indică nuanțele momentului unei acțiuni împlinite. Rusa, de pildă, cu toată sofisticarea ei gramaticală, are o singură formă de trecut, ba chiar identică pentru toate persoanele: eu, tu sau el am fost, eram sau fusesem.
Acea simplă formă <был> (bîl) condensează ceea ce în română e redat fin în formele diferite: eu am fost, eram sau fusesem. Rusa arată aici aceeași indiferență față de nuanțele trecutului ca si o limbă izolantă și monosilabică cum e chineza, care cunoaște o singură formă gramaticală. Eventualele nuanțe de timp sunt exprimate în chineză prin adverbe, perifraze și cuvinte ajutătoare.
Româna păstrează aici o gramatică stufoasă, de tip indo-european, flexionar, care indică nuanțele gândirii prin forma și terminațiile verbului. Eu eram, eu am fost și eu fusesem indică imediat forme și nuanțe diferite de trecut.
Acolo unde româna este și mai complicată decât alte limbi, chiar indo-europene, este în formele perfectului: eu fusei -- perfectul simplu -- este altceva decât „eu fusesem" -- mai mult ca perfectul.
Ei bine, tocmai aici se înșeală mulți vorbitori, chiar bine educați, aici la folosirea timpurilor la persoana a doua: „tu fuseși" și „tu fuseseși”.
Mi s-a mai spus că exagerez, dar de data asta o fac din simplă datorie. Există, cum spun, chiar și oameni educați care se arată a fi un pericol public pentru limba română, deoarece alții, mai șovăielnici, îi iau în serios și-i consideră un exemplu de urmat în educație, când ei nu știu să vorbească corect.
Iată: să luăm forma aceasta verbală atât de maltratată care se numește: — „mai mult ca perfectul” și indică o acțiune încheiată înainte de momentul relatării. La plural are obligatoriu un -R- în sufix. OBLIGATORIU: fuseseRăm, fuseseRăți, fuseseRă.
Forma de plural NU este, așadar: „noi fusesem”, ci doar și numai: „noi fuseserăm”. Știu că învățământul a ajuns un dezastru și că mulți, mai ales tineri, nu cunosc mai mult ca perfectul și spun ”noi fusesem”, dar eu încă sper că unii sunt recuperabili.
Putem avea indulgență pentru oamenиi FĂRĂ educație, dar cunoaștem tot felul de guru, sau popi, sau guru promotori de popim care scriu broșuri intitulate pretențios precum: „Averea bunei educații”, iar noi fuseserăm păcăliți de morga lor și le-am cumpărat, dar când colo vezi că ei scriu pompos „noi fusesem" din poziție de autoritate. Nu există scuză pentru ”noi fusesem”, altfel decât dacă e prima persoană singular: EU fusesem. Dar dacă suntem mai mulți, atunci este fuseserăm, fuseserăți, fuseseră ș.a.m.d.
Tot așa, la același timp la persoana a doua singular auzi deseori: „tu fusesei", „tu spusesei".
Dar și asta este o eroare rizibilă: foarte mulți folosesc greșit ”mai mult ca perfectul”, care repet, indică o acțiune încheiată înainte de momentul relatării, îl folosesc greșit la persoana a doua singular: spun: "tu fusesei". Acolo lipsește un -Ș-, care indică persoana a doua singular. Corect este, desigur: tu "fuseseși", „făcuseși", „mâncaseși", iar nu: tu „fusesei", „făcusei", „mâncasei". Formele astea n-ar trebui să existe. Forma corectă cu -Ș-, tu fuseseși, coboară direct din latinescul „tu fuisses".
Așa încât, pentru a vorbi corect, ar trebui să ne amintim de acest -Ș- obligatoriu la pers, II-a singular: „tu mâncaseși", iar nu NU „mâncasei"; și un -R- la toate formele de plural. Așadar nu noi „fusesem" ci: fuseseRăm, voi fuseseRăți etc.
La ce mai servește latina?
Cât despre cei care pun la îndoială orice utilitate practică, imediată, a latinei, iată de pildă cazul unuia care explica pe Facebook serios, argumentat, de ce nu este nevoie de inutila limbă latină “în curriculă”.
Vor fi văzut el pe undeva “curricula”, dar acel --a nu este marca unui feminin, ci a unui plural neutru. Adică acel curricula (pl. de la curriculum) este precum mass media (pl. de la medium), un plural, iar nu o masă amorfă, de pus la singular.
Perfectul simplu oltenesc
În toate astea nu intră, desigur, forma perfectului simplu, un alt timp gramatical foarte folosit de olteni și despre care am mai scris în cartea «Babel» (Humanitas, București 2022).
Perfectul (simplu) era cea mai banală și mai frecventă formă de exprimare a trecutului în latină. Formele au rămas în română remarcabil de bine conservate. Astfel de la “ego possum” (eu pot), perfectul e: “ego potui” = eu putui. Tu potuisti = tu putuși etc. Odată priceput algoritmul, e aproape mecanic:
ego pono = eu pun și, previzibil: ego posui = eu pusei. torqueo = torc, deci perfectul va fi: ego torsi = eu torsei Așa putem reconstitui chiar forme latinești neatestate. Astfel, de la verbul tergo (eu (ș)terg, a (ș)terge, tergere în latină), putem reconstitui forma latinească neatestată *tersi, pornind de la românescul ștersei.
De aceea, oricât am râde de olteni cu perfectul lor simplu, ei sunt cel mai aproape de utilizarea latinească a timpurilor, căci faimoasa frază a lui Cezar: „Veni, vidi, vici”
nu e altceva decât:
„Venii, văzui, (în)vinsei"
