O samă de cuvinte // Topografia Moldovei istorice: straturi peste straturi de nume de la felurite neamuri
Încă de la cronicarul Grigore Ureche știm că numele râului Siret, care curge prin mijlocul Moldovei din România de azi, vine din maghiară și înseamnă „frumos”, „frumoasa”. Cronicarul intuise că în drumul lor din Asia centrală spre Pannonia ungurii au trebuit să se oprească o vreme în nordul Moldovei de azi.
Nu ne vom ocupa deloc de denumirile slave, care sunt suficient știute, rămase de la slavii care au coborât spre Balcani. Se știe însă mai puțin că o serie de toponime și hidronime, nume. de locuri și râuri din Moldova au de fapt nume iraniene, rămase din limbile sciților, sarmaților și iașilor, strămoșii oseților de astăzi din Caucaz. De altfel chiar numele orașului Iași vine de la faptul că acolo au locuit odinioară... „iașii” -- una din aceste populații iraniene nomade.
Și „Prut“ este un hidronim iranian, cum e cel mai probabil și „Dunăre“. Nu doar Prutul, dar toate principalele hidronime din zona ce se întinde de la Dunăre până în Asia Centrală sunt de origine iraniană, iar anticii ne spun că sciții se hălăduiau până la Dunăre (don = apă în oseta de astăzi, limbă iraniană din Caucaz, o altă etimologie propusă fiind celtică). Dar tot de la don = apă vin și Dniestr, Nistrul, apoi Dniepr, Niprul, ba chiar fluviul numit simplu: Don - „apa”, Donul cel liniștit.
Ca multe cursuri de apă importante din jurul Mării Negre și al Mării Caspice, și Prutul, așadar, care taie în două Moldova istorică, vărsându-se în Dunăre, poartă un nume iranian. Cum am spus, sciții din Antichitate, care sub diferite nume s-au întins până în ceea ce este România de astăzi, au lăsat urmași în Caucazul de nord: oseții.
O parte din alani/iași au fugit însă în Ungaria în sec. XIII, împinși de invazia mongolă. Iașii/alanii iranofoni, i‑au influențat foarte mult pe maghiari și avem un mic glosar medieval (sec. al XVII-lea; descoperit în 1957) cu 30 de cuvinte, alături de traducerea lor în maghiară și latină, ceea ce ne permite să apropiem limba de oseta vorbită și azi în Caucazul de nord (mai precis: dialectul digor din Osetia de nord, cel mai arhaic).
De la ei, cum am văzut, a rămas și numele așezării Iași în România, alături de o localitate cu nume similar în Kazahstanul actual și un întreg șir de localități al căror nume e format pe Jasz‑ în Ungaria.
Rămășițele Prutului prin alte părți
În osetă (și parțial în celelalte limbi iraniene), un p- inițial a devenit în epoca istorică f-, evoluție fonetică identică cu cea petrecută în limbile germanice, un Lautverschiebung ce a acționat în osetă exact ca în limbile germanice. *Port de la care a venit numele de apă Prut, are o lungă serie de corespondenți exacți în alte limbi indo-europene: germanul Furt, englezescul ford (Ox-ford nu era altceva decât locul prin care vitele puteau trece apa), scandinavul fjord, slavonul brod, vadul; latinescul port-us, port, punct de trecere a apei. Din osetă, ford, furd, marea, a fost de asemenea împrumutat de limbi din munții Caucazului, ingușa: ford, și de sora sa, cecena: hord.
Etimologia Prut < port e cu atât mai sigură, cu cât surse medievale vorbesc de ținutul de-a lungul Prutului ca despre „țara brodnicilor“, altfel zis, în slavonă, „a celor de lângă vad, brod, de lângă apă“. Nu e nimic de mirare în faptul că, după ce, în limba sciților, port, prut a desemnat punctul de trecere a apei, în oseta modernă ford înseamnă… marea!
Alunecări semantice similare se întâlnesc și în alte limbi indo-europene. Mare în franceză și Meer în germană, precum și mere în engleza veche desemnează întinderi de apă de dimensiuni variabile, de la mare (băltuță în franceză) până la un iaz, ba chiar, precum în acest franțuzesc mare, o simplă băltoacă, pe când mar, mare în latină desemna marea sau mărețul ocean.
În latină, portus s-a scindat apoi fonetic și semantic, în funcție de tipul de pasaj, trecere, pe care-l indica. Pe de o parte > porta, ușa, pasajul prin excelență; pe de altă parte portus, care a ajuns să însemne, în latină, locul de unde se începe traversarea mării, portul. În română, am văzut, grație strămoșilor oseților, el s-a menținut în numele râului Prut (și, desigur, în cuvântul port, împrumutat de română în epoca modernă), ca și în poartă, moștenit direct din latină.
Și, bineînțeles, de aici a derivat și verbul portare, a purta. Portare vine de la portus. Roma era un oraș negustoresc cu ieșire la mare în josul fluviului, prin portul Ostia. Portare s-a specializat de la portus așa cum verbul carrare, carricare, a căra, vine de la carrus, car, căruță.
