O samă de cuvinte// Despre DEX și terorismul lingvistic impus de sus
Mi-a atras recent cineva atenția că nu se spune el/ei prosperează, cum am scris eu undeva, ci el/ei prosperă. Așa ar fi decis DEX-ul românesc, cel publicat la București și care-i înspăimântă pe toți vorbitorii de română.
Aiurea. Eu nu prosper, ci prosperez, așa cum eu contez. De câteva decenii DEX-ul ne ucide necreativ limba. Pe baza cărei reguli decizi dacă se spune pluraluri sau plurale? Le-a sunat lor bine una din forme (nu mă interesează care zic ei că e corectă) și au vârât posac acolo că doar așa trebuie.
Ei bine, eu prosperez, nu prosper. Prospérer, liquider etc., a prospera, a lichida sunt împrumuturi recente din franceză. Nu există nici o logică pentru care să spui: Ei lichidează, dar: Ei prosperă.
Noi contăm - ei contează… Noi lichidăm, ei lichidează. Noi prosperăm -- ei prosperează.
Oare chiar nu ne dăm seama cât de absurd și arbitrar e să spui: el prizează, donează, fumează, creează dar să impui el prosperă?
El marchează, bifează, urmează, dar tu vrei încăpățânat să spui el prosperă. De ce?
„Nu zi” și „nu fă” asta…
Acești ucigători și închingători ai limbii, care au decis că trebuie să spui, ca imperativ negativ: „nu zice” și „nu face”, în loc de tradiționalele și naturalele „nu zi” și „nu fă”, ignoră că astea sunt verbele care au forme aberante în conjugare chiar și în franceză: „vous dites” și „vous faites”, în loc de presupusele naturale „vous disez” și „vous faisez”.
Nici măcar furia nivelatoare a cenzorilor limbii franceze nu a reușit să scape de „vous dites” și „vous faites”, dar în română naturalele „nu zi” asta și „nu fă” asta sunt înlocuite artificial de „nu zice” și „nu face”…
Noroc că mai suntem câțiva care vorbim și scriem natural, nu după algoritmul parveniților de la Academie. Nu zi și nu fă ca ei.
Mă întreabă o bună prietenă cum se face că limba română are atâtea substantive cu două forme acceptate de plural: coperte/ coperți, ciocolate/ ciocolăți, coarde/ corzi etc.
Ei bine, așa e și în alte limbi, albaneză sau italiană, de pildă, dar moștenirea urcă până în latină. Locus putea avea ca plural loci sau loca. Ambele erau folosite, în funcție de stil. Uneori chiar și genul gramatical era ambiguu. Latinii nu s-au hotărât niciodată dacă dies (zi) era masculin sau feminin.
La fel și în franceza de azi, unde e imposibil de decis dacă o vocabulă compozită precum «après-midi» e de gen masculin sau feminin. Se spune după chef «un après-midi» sau «une après-midi».
Adevărul e că nu există nici o logică pentru care ar trebui să alegi între „pluraluri” și „plurale”, sau „sloganuri” și „slogane”. Ambele forme sunt perfect echivalente și doar prin brutalitate și abuz academic s-ar impune una din ele ca fiind „corectă”.
Dar parveniții limbii, în supușenia lor față de autoritatea anonimă a dicționarelor academice, te vor „corecta” când nu folosești forma decisă autoritar. Unui asemenea parvenit care îi reproșa că nu știu ce cuvânt folosit de el nu era francez, Victor Hugo i-a răspuns: „O să devină”.
