O samă de cuvinte// Haida-haida” la etimologii
Spune Neculce în «Letopisețul Țării Moldovei» (Capitolul XIX): — «Dumitrașco-vodă cetind, au dzis copilului: „Hai ghidi cahpol!“»
„Hai ghidi”, adică: „hai, du-te”… Interjecția turcească „hay”! sau ”a intrat în mod natural și în română: — hai să mergem. Frecvente sunt în Moldova interjecțiile hai, haide, hăi: hádi/ că ma duc eu dácî voi vă témiți - auzi „hai” de la Râbnița la Cahul și până la București; sau: - hádi la școală. Cum vedem astfel la Neculce, interjecția turcească „hay”! a intrat în română încă de acum multe secole: — hai să mergem.
– Haidem, Aimée, e timpul să mergem. (M. Drumeș, Invitație la vals)
Dicționarele etimologice turcești nu îi dau lui hay, această interjecție monosilabică de îndemn, nici o origine clară, însă cine a asistat la o ceremonie colectivă, populară, a dervișilor știe că unul din strigătele de îndemn și îmbărbătare este: — Hay!… care e și unul din numele lui Dumnezeu în arabă: حي !… Hayy = Cel Viu! (de unde și hayat = viața).
حَيّ — hai!
Dincolo de asta, hay are și variante extinse în turcă, limba de origine: hay de > hayde, hade, hadi, hayda. La fel a trecut și în română, unde e indiferent dacă spui: — hai să mergem! sau: — haide să mergem!
Haida, haida! O etapă superioară, prin folosire excesivă, a fost un fel de hipercorectitudine, când vorbitorii au simțit-o ca pe un imperativ verbal de la care ar lipsi ceva, o terminație de plural când e aruncată ca îndemn mai multor persoane, sau când vorbitorul vrea să fie politicos, așa că unii turci au început să zică, mai simandicos; — hadisene, sau: haydiyin, iar românii: — haideți! când e adresat mai multor persoane.
Au simțit așadar că la plural ar lipsi terminația de la vedeți! sau prindeți!… așa că simplul și inanalizabilul hai, haide a căpătat terminație verbală de imperativ: haideți! Ba chiar, dacă e adresat doar grupului propriu, fără altcineva de față, are și forma: haidem!
Că asta este o tendință universală și inconștientă de uniformizare precisă gramaticală se vede și în rusă, unde imperativul simplu și natural: пойдём! [pajd’jom] (hai să mergem) a căpătat terminația de plural inutilă -те: пойдёмте! [pajd’jomt’ji]… Asta a dus la o situație unică de imperativ care are simultan terminație și de persoana I plural (пойдём) și de a II-a: пойдёмте [pajd’jomt’ji]
Așa s-a ajuns și în română la haideți de la simpla interjecție monosilabică inițială: hay!
„Fă” și „mă”, „bă” și „bre” și alte balcanisme
Și așa ajungem la „fă” și „mă” și alte apelative tandre, balcanice, cum se vorbește mai ales la țară.
„Fă” de fapt chiar ar putea deriva din “mă” fiind doar o feminizare instinctivă a lui „mă” (sau „măi“). Când s-a jucat asta în noaptea timpului nu putem ști, dar e cert că s-a produs automat și că a fost simțită nevoia unei feminizări simetrice… De unde vine însă acel mă(i), al cărui m- inițial a fost simțit ca masculin si înlocuit în unele regiuni cu f- când e adresat unei femei?
Misterul e doar aparent, intrucât măi se arată, cum a dovedit-o romanistul danez Sandfeld încă din anii 1930, a fi doar forma redusă a vechiului apelativ „mări“:
„Si venea, mări, venea, tot mai mult se-apropia, dar lui Toma nu-i păsa, că Manea spre el venea.”
Originea lui „mări” e foarte simplă, iar interjecția se intalnește în toate limbile balcanice, unde vine din greacă: μωρέ, moré, masculin, μωρή, mori feminin, cu care s-au interpelat dintotdeauna grecii și balcanicii încă din epoca bizantină nu sunt altceva decât vocativul de la μωρός = nebun.
Da, așa s-au interpelat întotdeauna balcanicii, iar vocabula a rămas în albaneză ca moré, mre adresat bărbaților, mori, mojë pentru femei; în bulgară moré, mori și mari; în sârbă more; in română more, măre, mări, măi, mă (cărora li s-au adăugat ulterior feminizările în făi și fă).
O formă de tandrețe provocatoare, așadar, ca atunci când spunem admirativ: „ce nebun ești, mă“. E o atitudine balcanică; si eu am auzit o mamă albaneză kosovară, intelectuală rafinată, adresându-i-se feciorului ei adolescent cu budala, „tâmpitule”.
More, mări s-a erodat însă mai peste tot prin folosire permanentă. În greacă a devenit, pierzând μ-, αρέ, αρή.
Pe deasupra, o formă contractată: βρέ, μπρέ = bre, a intrat în toate limbile, inclusiv în turcă.
Trecerea fonetică prin contracție de la moré la bre corespunde unei vechi tendințe în greacă, unde urcă până în noaptea timpurilor, înainte chiar de greaca homerică. Asa s-a format, de la rădăcina indo-europeană a-mort-, care învinge moartea, nemuritoare > ambrosia, unde grupul –mbr– provine din –mor-… La fel: moré > bre !… Și la fel, mă a mai dat în română și bă.
Iată așadar toate căile prin care fă (și mă, și bă) urca până la grecescul bizantin μωρός = nebun, spus cu gingășie.
