Corespondență Dan Alexe | 23 februarie 1944 - 86 de ani de la deportarea de către Stalin a cecenilor și a altor caucazieni
Una din ironiile sumbre, trecute neobservate, a fost coincidența - concatenarea, mai degrabă - a invadării Ucrainei de către armata lui Putin, pe 24 ianuarie 2022, la o zi numai după marea sărbătoare moștenită din URSS: aniversarea Armatei ruse, anterior a Armatei Roșii, pe 23 februarie, mare sărbătoare menținută până azi - „Ziua apărătorului Patriei” (День защитника Отечества).
Dar tot la această dată, pe 23 februarie 1944, adică acum 86 de ani, a început deportarea în masă a întregii populații cecene de către poliția secretă NKVD și de importante efective militare ale lui Stalin.
Totul se întâmpla de Ziua Armatei Roșii, rămasă și astăzi Ziua Armatei în Rusia, una dintre cele mai mari sărbători oficiale, la egalitate cu 9 mai. Este ziua creării Armatei Roșii în forma sa definitivă, prin recrutare națională, după victoria bolșevicilor în războiul civil.
Pe 23 februarie 1944, o razie de dimensiuni nemaivăzute se încheia cu deportarea în masă a întregii populații cecene de către poliția secretă NKVD și de importante efective militare ale lui Stalin. Era operațiunea care a primit numele de cod Lintea (Чечевица) și care astăzi, potrivit legislației internaționale, este asimilată unui genocid.
Deportarea a fost masivă, cvasitotală… În două-trei zile, întreaga nație cecenă a fost luată pe sus, casă cu casă, familie cu familie, într-o operațiune unică în lumea modernă. Puținii scăpați au fugit singuri prin păduri, necoborând decât după 1955, când au început să se întoarcă, cu încăpățânare, supraviețuitorii din Kazahstan.
Au fost atunci, în ’43 - ‘44, deportate în întregime națiunile ceceno-ingușă, balkaro-karaceai, kalmâcii și turcii mesheți (pe lângă tătarii din Crimeea și germanii de pe Volga); vedem dimensiunile patologice ale urii lui Stalin, ca să folosească armata pentru a deporta popoare întregi din Caucaz, în loc să o ducă pe front împotriva Germaniei.
Deportați cu vagoanele de vite în Kazahstan, în condiții similare cu ceea ce făceau germanii în Vest, o bună parte din acești oameni au murit pe drum… Cifrele, greu de reconstituit, așa cum le dă de pildă Aleksandr Nekritch în cartea sa „Popoarele pedepsite”, merg de la zeci de mii la sute de mii.
Nu doar cecenii, dar și alte mici populații locale au fost atunci deportate: inguși, kalmâci, balkari și karceai. Cu totul, circa 700.000 de oameni. Cecenii au fost, însă, majoritatea. Mulți au murit pe drum, transportați cu trenuri de marfă și obligați, după multe zile de drum, să se instaleze în stepele Kazahstanului.
În vremea în care unele părți ale Europei se eliberau de sub ocupația nazistă, în URSS, Stalin ștergea populații întregi de pe hartă și făcea să dispară țări și grupuri etnice. În loc să participe la războiul împotriva lui Hitler, o parte a forțelor sovietice erau astfel angajate împotriva unor populații ale Uniunii Sovietice, sub acuzația unei colaborări cu Germania nazistă, ale cărei trupe nu ajunseseră niciodată până acolo.
Acuzația era colaborarea cu nazismul… Acuzație falsă, pentru că orice istoric știe că germanii nu au ajuns niciodată până în zonele Caucazului de est, unde se află Cecenia, Daghestanul și Azerbaidjanul.
Abia în anii 1950, după moartea lui Stalin, o bună parte a deportaților, în special cecenii, au reușit să se întoarcă la casele lor și să fie „reabilitați”, primul val de oameni întorși fără voie având loc în 1957. Cecenia a reapărut atunci pe hartă.
O întreagă generație de ceceni s-a născut în exil. Răposații președinți ceceni Djohar Dudaiev și Aslan Mashadov s-au născut în Kazahstan și ambii au reușit să ajungă înalți ofițeri în armata sovietică, la fel cum bunici de-ai lor luptaseră în Armata Roșie împotriva Germaniei chiar în vreme ce rudele și părinții le erau deportați în Kazahstan, în intenția lui Stalin pentru totdeauna.
Parlamentul European a recunoscut Operațiunea „Lintea” împotriva cecenilor drept genocid printr-o rezoluție din 2004.
CITIȚI ȘI:
