Corespondență Dan Alexe | Franța după revolte: Jupiter și „moartea macronismului”
Întreaga Franță așteaptă cu încordare noile manifestații prevăzute sâmbătă și duminică, 24-25 octombrie (deși câteva orașe, precum Marsilia sau Lyon, au interzis manifestațiile în acea zi, nu însă și Parisul). Revoltele violente și jafurile din 17-18 octombrie au pus în lumină fragilizarea profundă a societății și poate, cum afirmă unii observatori, a modelului politic francez. Mulți vorbesc acum despre „moartea macronismului”, auzind ecouri ale anului 1968, anul mișcărilor studențești, în care gaullismul, mișcarea politică reunită în jurul președintelui Charles De Gaulle, a luat sfârșit.
Întreaga Franță așteaptă cu încordare noile manifestații prevăzute sâmbătă și duminică, 24-25 octombrie (deși câteva orașe, precum Marsilia sau Lyon, au interzis manifestațiile în acea zi, nu însă și Parisul). Revoltele violente și jafurile din 17-18 octombrie au pus în lumină fragilizarea profundă a societății și poate, cum afirmă unii observatori, a modelului politic francez. Mulți vorbesc acum despre „moartea macronismului”, auzind ecouri ale anului 1968, anul mișcărilor studențești, în care gaullismul, mișcarea politică reunită în jurul președintelui Charles De Gaulle, a luat sfârșit.
Declinul unui model politic
Macronismul poate fi considerat un sistem politic bazat pe ideile și filosofia unui singur om. E greu de definit doctrina macronismului care nu este nici de stânga, nici de dreapta, dar până și centrul din care s-ar revendica rămâne cu contururi cețoase. Macron însuși e greu de clasificat ideologic. Mulți ani, înainte de a intra în politică, a lucrat la banca Rothschild, apoi a fost ministrul economiei în timpul președinției socialistului François Hollande, pe care, de altfel, Macron l-a trădat în mod spectaculos în urmă cu un deceniu, în alegerile prezidențiale din 2017, candidând împotriva fostului său mentor care îl adusese în guvern.
Venind la putere în 2017, promițând să depășească diviziunea stânga-dreapta, Emmanuel Macron poziționase centrul politic ca un bastion împotriva extremismului. Astăzi, zece ani mai târziu, această promisiune se arată șubrezită de succesiunea de crize și de ascensiunea forțelor care îi contestă moștenirea. Evenimentele din 17 octombrie sunt considerate de analiști un simbol al epuizării acestui proiect al celui care, în urmă cu un deceniu, tânăr, strălucit și - pentru unii - cam arogant, nu s-a autoproclamat nici de stânga, nici de dreapta. Protestele au loc în contextul în care Macron se apropie de sfârșitul mandatului său și a început de facto campania prezidențială din 2027.
Dezlegarea macro-misterului Macron
A fost acuzat că ar fi gay, o acuzație care în Franța, de obicei, nu ar provoca decât zâmbete. Cu toate acestea, Emmanuel Macron, fost ministru centrist al economiei și fost bancher, s-a simțit obligat să pună capăt zvonurilor despre o relație gay în afara căsătoriei sale cu Brigitte Trogneux (cu 24 de ani mai în vârstă decât el) și să-și promoveze campania prezidențială.
„Dacă vi se spune că duc o viață dublă cu domnul Gallet, înseamnă că mi-a fugit holograma” ("Si on vous dit que j'ai une double vie avec M. Gallet, c'est que mon hologramme m'a échappé"), le-a spus Macron susținătorilor săi, referindu-se la directorul executiv al Radio France, Mathieu Gallet, cu care a fost acuzat că ar întreține o relație.
Macron îi nedumerește pe observatorii non-francezi. Discursurile sale sunt prea lungi și deseori se arată pline de platitudini; nu pare să aibă un program real, ci un amestec de elemente atât de stânga, cât și de dreapta.
Macron a lucrat pentru banca Rothschild și s-a căsătorit cu profesoara sa din liceu, cu un sfert de secol mai în vârstă decât el. Este atât de greu de definit, încât unii îl numesc „cameleonul”. De fapt, a părut întotdeauna să aibă un fler fantastic, o capacitate de a surprinde momentul cel mai eficient. Lucru de așteptat pentru cineva care a absolvit cu brio ENA, Școala Națională de Administrație, fabrica elitelor franceze.
Mișcarea politică pe care a creat-o în jurul persoanei sale se numește „En Marche!”, ceea ce îi face pe dușmanii săi să rânjească: „En marche” spre ce? Dar, după un început foarte modest și spre neîncrederea generală, a atras din ce în ce mai mulți oameni, aproape ca o vedetă rock.
De fapt, el s-a dovedit a fi, dacă e să-i punem o etichetă, întruchiparea neo-republicanismului francez. Macron nu exaltă virtuțile patriotice, precum Marine Le Pen, nu este naționalist, dar își dorește o Franță laică, solid în mijlocul Europei.
Crescut în spiritul Partidului Socialist, Macron a fost permanent conștient de necesitatea de a păstra anumite echilibre sociale și economice, dar promisiunea lui de reînnoire nu a rezistat, cum s-a văzut, exercitării puterii.
De aceea, una din principalele acuzații care i s-au adus - și chiar fără răutate ideologică gratuită - a fost detașarea lui suverană de realități și atitudinea distantă, de unde i s-a și spus că ar fi „președintele bogaților”. Puțini au uitat cum i-a răspuns, în septembrie 2018, interpelat în direct de un tânăr șomer care nu găsea de lucru: «Eu n-am decât să traversez strada și vă găsesc [o slujbă]»... («Je traverse la rue et je vous en trouve.») De aici și porecla (încă blândă) care probabil o să rămână în urma lui: - „Jupiter”.
Consecințe posibile în Europa
Ce merită remarcat este că mobilizările sociale de amploare au loc, în general, în urma unei reforme sau după alegeri, când se instalează dezamăgirea. În Franța, însă, e surprinzător este că asta se întâmplă cu câteva luni înainte de alegerile prezidențiale, un moment în care astfel de fenomene sunt fără precedent. Demonstrațiile au loc, în general, după o reformă sau la câteva luni după alegeri, sub influența unei forme de dezamăgire. Perioadele premergătoare alegerilor sunt, în general, calme. Dar Franța nu a corespuns niciodată criteriilor și așteptărilor.
Acum însă, plutește o îngrijorare și cu privire la consecințele pe care instabilitatea politică franceză le-ar putea avea asupra întregii Uniuni Europene, stimulând ascensiunea forțelor eurosceptice într-o țară fondatoare a Uniunii Europene.
