O samă de cuvinte: „Miorița laie” și lingvistica balcanică
Ne-am obișnuit atât de mult cu „Miorița” culeasă de Alecsandri (sau ne-am învățat, precum „caii învățați” din baladă), încât ni se pare ciudată forma inițială - sau mai degrabă intermediară - a cuvântului, păstrată în graiurile balcanice, cele aromânești și meglenita, și anume „milioară”. Căci totul în „Miorița” ne trimite spre Balcani, mai ales limbajul și originea arhaismelor și regionalismelor.
În primul rând, „mioara” însăși e balcanică... În româna nord-dunăreană, „mioară” e bine atestat înainte de Alecsandri; „mioriță”, însă, nu. Cea mai veche atestare pentru „mioară” este în Biblia de la București (1688): „parte fămeiască de la oi mieoară sau vătuie din capre”. În cuvântul acesta nu se află nimic poetic. E un text despre animalele de jertfă, deci cuvântul are acolo sensul tehnic, luat de la crescătorii de oi: oaia tânără, de un an sau doi, perechea feminină a lui „mior”. Despre origine, se presupune că vine dintr-un latinesc popular reconstruit, „agnelliola” (diminutiv de la „agnus” > „agnelliola”), cum propune Scriban, cu paralele în albaneză.
„Mioriță” în schimb nu are nicio atestare scrisă mai veche decât Alecsandri. Alecsandri a publicat balada prima oară în 1850, în ziarul Bucovina de la Cernăuți, apoi în volumul «Poezii poporale» (1852 și 1866). Asta nu înseamnă că el a inventat cuvântul. Diminutivul în -iță de la e o formație firească, pe care o folosea și limba vorbită a păstorilor. Și Alecu Russo susținea că el a cules balada, la Soveja, cu câțiva ani înainte. Doar că, până la 1850, cuvântul n-a putut să intre într-un text scris.
Pentru „miel” (din lat. „agnellus”), atestările sunt cu aproape un secol mai vechi decât cele pentru „mioară” și intră în primele texte românești. Astfel, Psaltirea Scheiană (manuscris datat de obicei în anii 1570), Psalmul 113: „munții săltară ca berbecii și dealurile ca mieii oilor”.
Celelalte dialecte românești arată aceeași bază: aromâna ńel, megleno-româna (m)ńiel, istroromâna ml'e.
Dar când trecem la formula adresării: «Mioriță laie, / Laie bucălaie,» ne înfundăm și mai mult în Balcani, căci „lajë” nu este altceva decât o „oaie neagră” în albaneză, atât în folclor, cât și metaforic: - „a fi oaie neagră”, spus de cineva care se distinge de restul turmei. Se spune în albaneză, de pildă: „Kjo dele është laja.” = „Oaia aia este neagră.”
De aceea, „spațiul mioritic” al lui Lucian Blaga, despre care el vorbea în eseurile din «Trilogia culturii» (de pildă în volumul «Orizont și stil»), poate fi într-adevăr numit un „orizont spațial indefinit ondulat”, căci infinitul ondulat al lui Blaga se încrețește bucălat spre Balcani… ca o oaie laie.
Dar de unde știm că și în româna veche „mioară” a avut un -l-, ca în aromână și meglenită până azi, și că era „milioară”?
Ei bine, pentru că în româna nord-dunăreană un -l- dispare sistematic în acea poziție înaintea unor vocale deschise. Astfel, verbul „a ierta”, cu infinitivul vechi, lung, substantivat, „iertare”, vine în linie dreaptă din latinescul „libertare”, a elibera pe cineva.
Libertus era, pentru romani, un sclav eliberat și, desigur, iertat de datorii. Mai puțin limpede a părut însă până acum evoluția fonetică de la „libertare” la „iertare”. Ei bine ea a avut loc probabil prin secolele VI-VII, în momentul venirii slavilor spre Dunăre și, traversând-o, spre sud, unde locuiau încă majoritatea protoromânilor din regiune. In acel moment, populația din care aveau să iasă românii nord-dunăreni de azi nu a mai pronunțat, din motive de evoluție fonetică ce nu au niciodată o explicație, acel lj- moale inițial din „libertare”, care a dat, așadar „lj-ertare” - iertare.
Ca orice evoluție fonetică, lj- > i- s-a extins la totalitatea lexicului. Așa se explică și conjugarea aberantă a verbului „a lua” / „luare”, din latinescul „levare” : noi luăm, voi luați (pentru că L e dur înainte de U), dar se ajunsese la ei „ljau”, care a produs: iau. Acel L- moale inițial a căzut, exact ca în „lj(b)ertare” - iertare.
Româna nu a putut așadar pronunța și nu a păstrat un l- inițial (sau final) moale, urmat de -i- semivocal (notat -j- în aromână). Încă o dată, așadar: de aici - aspectul neregulat al verbului „a lua” în română. „A lua”, „luare” vine de la „levare” în latină (a ridica, a lua etc.). La plural, formele sunt regulate: noi luăm (nos levamus), voi luați (vos levatis)… dar la celelalte persoane l- inițial a căzut, pentru că vorbitorii de la nord de Dunăre au găsit dificil să spună „eu liau” - „tu liei” - „el lia”… Așa încât s-a ajuns la „eu iau”, acolo unde aromâna încă spune „ljàu”.
La fel a căzut acel lj- în „ljepore”, din latinescul lepor(em). Și azi avem în italiană lepre = iepure, dar aromâna din Balcani, mult mai arhaică decât româna nord-dunăreană, a păstrat: lepur = iepure, cu l- initial, iar albaneza de asemenea, din latină, lepur = iepure. Ba chiar și „in”, planta câmpului din care se țese pânză, vine din latinescul linum (franceza: lin), și acolo era un lj- la inițială care a dispărut lăsând doar i-: linum - in.
Acum, de unde știm că alunecarea fonetică română care a făcut ca lj- să fi înlocuit printr-un simplu i- a avut loc în momentul venirii slavilor? Ei bine, pentru că slavismele care încep cu lj- l-au înlocuit cu i- simplu în română, ceea ce arată că fenomenul s-a petrecut chiar atunci: „ljubov”, „ljubiti” a dat: a „iubi” (de la ljubi), iubire, de unde și ibovnica, pe care o reconstituim tot pe baza lui ljubov.
Iar libertare, cum am arătat, a dat în româna veche, pierzând acel lj- = iertare. Și, tot așa, acolo unde aromâna și meglenita încă au în mod natural „milioară” pentru oaia tânără, în română acel lj- moale a căzut, de unde: milioară > mioară > mioriță.
Cât despre termenii moderni, contemporani, în română, de „liber” și „libertate”, acestea sunt împrumuturi recente, cuvinte luate din franceză, după 1848. Înainte de asta se folosea slavismul „slobod”, a slobozi etc… de unde numărul mare de localități numite: Slobozia.
Slobozi în libertate în spațiul mioritic, da.
