Deportații din Basarabia, brațe ieftine pentru munci în condiții extreme, la ordinul sovieticilor: „Au adus civilizație în Siberia”
O călătorie de o lună de zile cu trenul, pe o distanță de peste 6.000 de kilometri, ar trebui să reprezinte o poveste de vacanță. În perioada 6-9 iulie 1949, însă, pentru 35.700 de cetățeni de pe actualul teritoriu al R. Moldova, dintre care 26.000 erau femei și copii, acest drum a însemnat un bilet într-o singură direcție - spre Siberia de gheață. Îmbarcate cu forța în 1.600 de vagoane destinate vitelor, zeci de mii de familii au trăit atunci începutul celei mai ample și cinice operațiuni de epurare organizate de regimul sovietic în Basarabia.
De la început elita, apoi gospodarii
După ocuparea Basarabiei de către regimul comunist în 1940, planul sovieticilor a fost eliminarea liderilor de opinie – nucleul de rezistență împotriva colectivizării, comunizării și sovietizării, adică a celor care se opuneau instaurării noilor reguli de conviețuire.
Astfel, prima operațiune de deportare în masă s-a desfășurat pe 12 și 13 iunie 1941, soldându-se cu exilarea a peste 22.000 de oameni: intelectuali, conducători, profesori, preoți etc.
Peste opt ani, în 1949, numărul celor nedoriți de regimul comunist a crescut la 35.700 de persoane, în special familii de țărani și alte categorii de moldoveni care nu fuseseră deportate în 1941.
„Decizia a fost luată în februarie 1949 la nivel local, la al doilea Congres, de către Nicolae Coval, prim-secretar al Partidului Comunist din RSS Moldovenească. Execuția a fost realizată de cadrele locale. Oamenii de rând se așteptau la asta, ținând minte operațiunea din 1941, care fusese executată cap-coadă de străini. Deja în 1949, tot mai mulți moldoveni pătrunseseră în funcții-cheie în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM) și, în loc de 40 de mii de oameni preconizați, au fost deportați 35.700. Circa 5.000 de oameni au reușit să se ascundă”, a declarat istoricul Octavian Țîcu, la emisiunea „Bună dimineața” de la Moldova 1.
Au existat țărani care, de frica deportării, erau gata să predea pământul statului, însă erau refuzați pe motiv că fuseseră deja incluși pe liste.
Operațiunea a început în noaptea de 6 iulie, la ora două dimineața, fiind descrisă de Țîcu drept o „operațiune militară excelent organizată”:
„Pentru această acțiune, au fost mobilizați 43.000 de lucrători operativi, militari și milițieni, iar operațiunea a fost condusă de Iosif Mordoveț, șeful securității RSSM, și Fiodor Tutușkin, ministrul de Interne al republicii”, a amintit Țîcu.
Turnătorii regimului: Cazul din familia Plahotniuc
Pe de altă parte, complicii securiștilor sovietici au fost chiar unii dintre consătenii celor deportați. Aceștia colaborau cu puterea, contribuind la întocmirea și completarea listelor.
„Din documentele de arhivă și din mărturiile celor care au fost deportați, deținem informații că au existat activiști locali care colaborau cu serviciile securității sovietice. O mică parte dintre aceștia voiau să obțină beneficii din turnarea unor nume, dar, până la urmă, listele finale erau definitivate de către organele securității sovietice în colaborare cu comitetele raionale și locale de partid”, a precizat, pentru Teleradio-Moldova, doctorul în științe istorice Maria Gogu, de la Agenția Națională a Arhivelor (ANA).
Unul dintre cazurile emblematice descrise de istorici este cel al bunicului oligarhului Vlad Plahotniuc, condamnat în dosarul „Furtul miliardului”.
„Erau săteni care au depus mărturii împotriva celor deportați. Unul dintre acești oameni a fost președintele sovietului sătesc, bunicul lui Vladimir Plahotniuc, Andrei Mihailovici Plahotniuc, care a întocmit listele cu cei deportați”, a evidențiat istoricul Octavian Țîcu.
În total, în perioada 6–9 iulie 1949, forțele de ordine au reușit să captureze 35.700 de persoane, dintre care peste 26.000 erau femei și copii.
„În primul rând, le-au fost naționalizate averile, iar cei deportați au devenit brațe de muncă ieftine pentru munci în condiții extreme în Siberia”, a adăugat Maria Gogu.
Deportările ca formă de exploatare economică
Nevoia de muncitori necalificați în regiunile îndepărtate ale URSS a fost strâns legată de planul cincinal al regimului sovietic, care presupunea îndeplinirea unor obiective economice stricte într-un termen de cinci ani.
„Respectiv, concetățenii noștri au fost puși la munci grele, în contextul în care Uniunea Sovietică voia să demonstreze că este unul dintre cele mai dezvoltate state din lume. Taigaua siberiană este bogată în lemn, iar ei aveau nevoie ca planul cincinal să fie îndeplinit în termenele stabilite”, a punctat Maria Gogu.
Totodată, istoricii precizează că numărul total al celor care au trecut prin acest calvar este mult mai mare decât cel cunoscut oficial prin cele trei operațiuni mari: 22.000 în anul 1941, peste 35.000 în 1949 și peste 2.000 de reprezentanți ai confesiunii religioase Martorii lui Iehova în anul 1951. Motivul este că regimul stalinist utiliza permanent deportările individuale, în urma condamnărilor politice separate.
„Încă din august 1940, documentele de arhivă ne arată că existau persoane arestate care, după doar câteva ședințe de judecată, prin luna octombrie, erau deja condamnate la munci forțate în Gulag”, a declarat Maria Gogu.
Tratamentul inuman se extindea și asupra copiilor. Regimul îi trata pe aceștia ca pe niște moștenitori ai „păcatelor” părinților lor, motiv pentru care erau trimiși în Siberia și siliți să muncească, deși Codul muncii de atunci interzicea, teoretic, încadrarea minorilor în câmpul muncii.
„Cei care au suferit cel mai mult de pe urma acestor deportări au fost copiii, obligați să-și urmeze familiile. Copiii au fost cei mai nedreptățiți, fiind puși la munci grele imediat ce au ajuns în locurile de dislocare. Munceau pentru a-și asigura rația alimentară și nu mergeau la școală din această cauză, precum și din pricina faptului că nu cunoșteau limba rusă”, a menționat Maria Gogu.
Unde și în ce condiții erau deportați moldovenii
Geografia primelor două operațiuni de deportare în masă a fost diferită. Dacă în anul 1941 destinația finală a fost stepa kazahă, în 1949 a fost Siberia geroasă, în special regiunile Kurgan, Tiumen și Irkutsk.
„Locațiile erau selectate în funcție de necesitățile economice ale autorităților sovietice. Dacă aveau nevoie de oameni în mine, erau trimiși acolo; alții erau duși la tăiatul pădurilor în diferite regiuni”, a explicat reprezentanta ANA.
Potrivit lui Octavian Țîcu, în 1949, funcționau șapte centre de îmbarcare pentru deportare: Lipcani, Bălți, Șoldănești, Călărași, Ungheni și altele.
Familiile erau încărcate în vagoane marfare destinate animalelor sau mărfurilor, fără condiții sanitare sau confort. O mare parte din aceste vagoane nici măcar nu fuseseră curățate înainte de îmbarcare.
„Cunoaștem că au fost folosite peste 1.600 de vagoane care transportau, în medie, 40 de persoane per vagon. Totuși, unii supraviețuitori mărturiseau că existau cazuri în care erau înghesuite și peste 100 de persoane într-un singur vagon”, a menționat Maria Gogu.
Nici până în prezent nu se cunoaște numărul exact al celor decedați pe drum. Unii mureau din cauza infecțiilor sau a malnutriției. Și copiii născuți în drum spre Siberia decedau rapid din aceleași cauze.
Cum au adus basarabenii civilizația în Siberia
Odată ajunși la capătul lumii, într-o regiune complet neadaptată pentru viața agrară specifică moldovenilor, aceștia au fost nevoiți să se confrunte cu temperaturi extreme.
„Prima iarnă a fost decisivă. Cei slabi au murit...”, a punctat Țîcu.
Cu anii, cei care au supraviețuit au reușit să întemeieze acolo localități, să ridice sovhozuri și colhozuri, să dezvolte ferme și să valorifice pădurile siberiene.
„Românii noștri au adus civilizație în Siberia, au dus tradițiile de Crăciun și de Paște, au dus creștinismul și foarte multe elemente de modernizare. Multe localități de acolo au fost create de la zero de moldoveni. Construiau case cu verande și fântâni cu cumpănă, în timp ce locuitorii originari scoteau apa din fântână doar cu căldarea legată de frânghie. Au adus stuful pe acoperiș și multe alte elemente specifice unui popor cu reziliență istorică. Am supraviețuit 2.000 de ani sub diferite invazii barbare, ne-am descurcat și în Siberia”, a subliniat Octavian Țîcu, care a documentat subiectul în acele localități care mai există și astăzi.
O călătorie virtuală cu mașina
Așezările rurale despre care a vorbit Octavian Țîcu se află la peste 6.000 de kilometri distanță de Chișinău. „Condițiile vitrege – frigul, animalele sălbatice, țânțarii – toate acestea reprezintă realități pe care noi nu le-am simțit pe pielea noastră”, notează istoricul.
În prezent, aceeași distanță, parcursă cu o mașină confortabilă, dotată cu aer condiționat, poate fi acoperită în aproximativ 78 de ore de șofat continuu, ceea ce înseamnă că timpul real de călătorie ar fi cel puțin dublu.
Istoricul Igor Cașu, directorul Agenției Naționale a Arhivelor, amintea anterior într-un interviu că transportarea deportaților cu trenul marfar dura între trei și patru săptămâni, în condiții complet inumane.
Iată unde se află câteva dintre cele mai cunoscute localități înființate în Siberia de moldovenii deportați:
- Satul Sosnovka, raionul Ciunsk, regiunea Irkutsk: A fost creat de aproape 500 de moldoveni originari din satul Mereni, raionul Anenii Noi, aflat la 25 de kilometri de Chișinău.
Localitatea din Rusia se află la o distanță de circa 6.100 de kilometri de capitala noastră.
Satul Parcium, raionul Ciunsk, regiunea Irkutsk: A fost înființat în 1949 de locuitorii satelor Costuleni din Ungheni și Bărboieni din raionul Nisporeni. Acesta se află la o distanță de aproximativ 6.000 de kilometri și 77 de ore de șofat.
Satul Veseolîi, raionul Ciunsk, regiunea Irkutsk: O altă așezare creată de moldoveni, situată tot la circa 6.100 de kilometri distanță de Chișinău.
Cele trei localități sunt amplasate la o distanță de aproximativ 800 de kilometri de Lacul Baikal.
Cine a reușit să se întoarcă?
Istoricii și autoritățile nu cunosc numărul exact al celor care s-au întors din așezările speciale sau din închisori. Singura informație oficială datează din anul 1960 și indica faptul că în jur de 80% dintre cei deportați au revenit acasă.
„Chiar dacă mulți s-au întors și au fost înregistrați oficial că au revenit în RSSM, o parte semnificativă s-a întors ulterior în Siberia, din motive diferite. Unii fuseseră deposedați complet de averi, așa că singurul loc unde mai aveau o gospodărie rămăsese Siberia. Alții nu s-au mai întors niciodată, pentru că își întemeiaseră acolo familii și își construiseră o nouă viață”, a explicat Maria Gogu.
Reabilitarea victimelor represiunilor
Octavian Țîcu a amintit că, în anul 1994, guvernarea agrariană a modificat Legea privind statutul victimelor represiunilor politice, excluzându-i pe copiii născuți în Siberia din categoria beneficiarilor.
Abia în anul 2021, istoricul a contestat, în calitatea sa de deputat, decizia la Curtea Constituțională, contribuind la repunerea în drepturi a sutelor de oameni care s-au născut în exil.
„Neavând statut de victimă, ei nu puteau beneficia de acea indemnizație simbolică pe care o merită fiecare dintre ei pentru condițiile groaznice în care au fost obligați să trăiască în Siberia”, a spus Țîcu.
„În ultimii ani, statul demonstrează că acești oameni nu au fost uitați. Cu pași poate mici, se continuă reabilitarea morală și materială a persoanelor care au suferit de pe urma atrocităților sovietice”, a adăugat Maria Gogu.
Regimul comunist a desfășurat, în total, trei operațiuni mari de deportări în masă în Basarabia, iar istoricii estimează că numărul total al victimelor variază între 75.000 și 95.000 de persoane, dacă sunt incluși și cei condamnați individual la munci forțate de către instanțele sovietice.
Pe 6 iulie, în Republica Moldova este marcată oficial Ziua victimelor deportărilor staliniste prin evenimente dedicate memoriei celor care au suferit de pe urma represiunilor comise de regimul totalitar comunist.
CITIȚI ȘI:
